Indiferenţa occidentală
Atât partidul liberal cât şi col decedat avexescan, în ofensivele lor de rganizare a corupţiei au adunat pleava societăţii,pe toţi indivizii predispuşi pentru vicii şi devastare morală, crezând că printr'o intensivă cultură de microbi de corupţie vor putea înfrânge elanul idealist al celui mai formidabil partid politic care a existat vreodată în această ţară, partidul naţional ţărănesc.
Adevărul este că acţiunea adversarilor noştri a eşuat complect, întărind şi mal mult rezistenţa morală a intelectualilor şi a masselor populare. Un efect salubru totuşi a avut ofensiva de devastare a conştiinţelor: triajul moral. Selecţionarea atât de utilă, s'a făcut eu desăvârşire: naţiunea a debordat
infecţiuaea morală. Influenţa pe care o exercită necontenit şi tot mai puternic idealismul curat al d-ki Maniu asupra trupelor luptătoare, e de natură pur intelectuală şi de valoare etică.
Dl. Maniu ne-a fost simbolul rezistenţei morale, pilda clasica a abnegaţiunei şi farul călăuzitor în ktpta formidabilă ce se dă pentru legalitate şi democraţie naţională, adânc infiltrate ta sufletele noastre şi realmente necesare, reclam'ate de întreaga naţiune. Norocul acestei naţiuni este, că a avut în momentele critice, prin care a trecut şi trece actualmente, bărbaţi înţelepţi şi integrii, că forţele ei vitsilo şi morale n'au putut fi distrus© de groparii consolidării naţionale. Aceste resorturi de rezistenţă s'aa nale.
Aceste iiesorturî de rezistenţă s'au opus totdeauna cu Buoces operei de dezagregare morală, pe cari au încercat-o adversarii şi trădătorii partidului naţional. Cea mai strălucita dovadă a reacţiunei morale, a fost mişcarea cliemăris-tă.
Idealul nostru este tocmai organizarea rezistenţei morale, lupta contra corupţiei şi pentru întronarea legalităţii.
Iar în această luptă ne vom servi de arme intelectuale şi politice, considerând că participarea la viaţa politică este prima datorie a oricărui cetăţean investit cu drepturi politice. de I, Gruia.
Rezistența franceză (în limba franceză: Résistance intérieure française, sau pe scurt La Résistance), este numele generic pentru toate mișcările și clandestine care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au continuat lupta împotrivaAxei și a colaboraționișților francezi până la pe 22 iunie 1944 – ziua eliberării.
Lupta Rezistenței a constat în acțiuni de culegere de informații, sabotaj și operațiuni militare împotriva trupelor de ocupație (în principal a celor germane), dar și împotriva forțelor regimului de la Vichy. Rezistența a inclus și aspecte mai puțin sângeroase, așa cum a fost constuirea unei vaste rețele a presei ilegale, emiterea pe unde radio a unor emisiuni informative și propagandistice, falsificarea de acte, organizarea de greve și demonstrații, ascunderea, călăuzirea și scoaterea din țară a prizonierilor de război Aliați sau a piloților Aliați doborâți deasupra Europei, a celor care fugeau deService du travail obligatoire ca și a evreilor persecutați.
Rezistența s-a manifesta atât în orașe cât și în zonele rurale, în mod special după nașterea mișcării maquis în primăvara anului 1943. Armata nevăzută a adunat în rândurile ei oameni din toate straturile sociale și toate meseriile și a fost ținta represiunii teribile din partea RSHA (din care făcea parte și Gestapoul), Abwehrului, Wehrmachtului, dar și din partea Milice française, (poliția așanumitului Etat français – Regimul de la Vichy).
Deși Rezistența activă și organizată nu au reprezentat niciodată niciodată mai mult de 2 – 3% din populația franceză, ea nu ar fi putut supraviețui și nici dezvolta fără sprijinul popular masiv, în special în timpul „maquisului”.
Istoria Rezistenței interne este foarte diferită de cea a Franței libere, dar este strâns legată de aceasta din urmă. Generalulde Gaulle, lider al Franței libere, avea agenții săi în țara ocupată de germani prin rețeaua Bureau Central de Renseignements et d'Action (Biroul Central de Informații și Acțiune prin agenți precum Jean Moulin, Pierre Brossolette șiJacques Bingen. Acesta din urmă a acceptat sarcina să unifice Rezistanța internă, sub egida autorităților de la Londra și mai apoi a celor de la Aleger. CreareaConseil National de la Résistance de către Jean Moulin, pe 27 mai 1943, apoi a Forces Françaises de l'Intérieur (FFI) de către Jacques Bingen pe 1 februarie1944, au marcat pietrele de hotar a procesului de unificare, care a fost uneori dificil, dar fără ceva asemănător în resul Europei ocupate.
Au existat forme ale Rezistenței în Africa de Nord și în restul Imperiului colonial francez.
Pentru o corectă înţelegere a Rezistenţei anticomuniste
În crîmpeiul de reflecţii care urmează mă voi referi în primul rînd la cel de al doilea sens, de organizaţie voit-structurată. Dar ţin din capul locului să precizez că primul sens este inseparabil de cel de al doilea, nu numai pentru că Rezistenţa spontană şi larg extinsă a constituit condiţia istorică şi morală necesară a Rezistenţei active speciale, ci şi pentru că cei din mişcarea de rezistenţă au văzut în împotrivirea comună a poporului justificarea lor esenţială. Iar unul dintre scopurile lor era tocmai acela de a ridica-o pe aceasta la forme de expresie şi de acţiune reflectate şi eficiente, sub semnul sacrificiului consimţit. Cînd vorbim de "Mişcarea de Rezistenţă" din România recunoaştem implicit atît substratul primordial colectiv, cît şi reuşita transformării lui în acte de voinţă individuale dar solidare prin intenţiile şi scopurile principale comune. Structura psihologică şi cadrul de referire normativă, fapta şi idealul, s-au împletit într-o multitudine de tentative de a răspunde fără compromisuri acelei provocări inexorabile pe care o reprezenta operaţiunea de comunizare forţată a României, cedată zonei de influenţă a imperialismului sovietic, la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Abandonarea de către cei care fuseseră consideraţi în mod tradiţional aliaţii fireşti ai României a fost o realitate pe care protagoniştii principali, puterile învingătoare, Rusia, America şi Anglia (Franţa nu a fost admisă în clubul celor care îşi împărţeau deciziile asupra viitorului planetei şi, implicit voinţa de dominaţie mai blîndă sau mai cruntă a ei) se hotărîse la nivelul diplomaţiei şi tîrgului secret, aşa că nici puterile occidentale şi nici Uniunea Sovietică nu aveau interesul să dezvăluie acele hotărîri ca atare, nici opiniei publice din propriile ţări şi nici popoarelor din răsăritul Europei. Acestă realitate fabricată de conducătorii marilor puteri şi încărcată de un potenţial traumatic extrem pentru naţiunile din estul Europei probabil că de la început a depăşit nu numai capacitatea de autoanaliză morală a conducătorilor occidentali, ci şi puterile lor de imaginaţie în ceea ce priveşte lanţul consecinţelor nefaste nu numai pentru cei abandonaţi satanismului politic al lui Stalin, ci şi pentru ei înşişi, în măsura în care în curînd au început să se simtă şi ei ameninţaţi, iar pacea radioasă s-a transformat într-un îndelungat război rece. Victimile acelei împărţiri confidenţiale în sfere de influenţă, românii, legaţi cultural şi sentimental de occidentali, nu şi-au putut da seama imediat, ci numai treptat, de soarta politică şi nu numai politică ce li se hotărîse. Ceea ce nu înseamnă că, de la Maniu pînă la Brătieni şi alţi fruntaşi politici români, perceperea abandonării României nu s-a conturat mai repede decît ar fi putut fi intuită şi interiorizată de conştiinţa generală românească. şi tocmai în legătură cu această situaţie şi configuraţie intelectuală şi afectivă a momentului aş vrea să încerc să contribui la anumite clarificări pe care le consider importante în ceea ce priveşte înţelegerea mobilurilor, mentalităţii şi atitudinii Mişcării de Rezistenţă din România, la diferite niveluri ale ei.
Indiferenţa occidentală
În dialogurile lui cu Doina Alexandru, publicate sub titlul "Confesiuni", la editura Anastasia, în 1996, Corneliu Coposu, care, în calitate de colaborator intim al lui Iuliu Maniu, trăise amărăciunea şi protestul categoric al lui Maniu în convorbirile lui cu ambasadorii american şi englez la Moscova, Harriman şi Sir Clark Kerr, care veniseră la Bucureşti să-l convingă să accepte să participe la alegerile din 1946, în condiţii în fond impuse de ruşi, l-a citat pe Maniu, care, cu acel prilej, a spus: ".... Eu ştiu că alegerile libere nu se vor garanta, ştiu că nici Anglia, nici S.U.A. nu vor mobiliza flota pentru a asigura legitimitatea alegerilor româneşti, de aceea nu pot accepta soluţia pe care aţi preconizat-o dvs, care este o capitulare în faţa unor exigenţe ruseşti catastrofale pentru poporul român." (pag. 37). Şi tot Coposu arată că "... Churchill, în corespondenţa cu Maniu din ianuarie 1943, i-a atras atenţia că, aşa cum se desfăşoară evenimentele, tare îi e teamă că în scurtă vreme România va ajunge la totala discreţie a U.R.S.S. şi că ar fi bine ca în vederea acestei situaţii inevitabile să îşi pregătească metodele de conservare. Acesta e un adevăr istoric. Dar faptul că în octombrie 1943, în convorbirile de la Moscova Churchill şi-a permis să negocieze ca la tarabă procentul de influenţă a sferelor marilor puteri, sigur că nu poate fi iertat de istorie." (pag. 39).
Personal, deţin şi eu informaţii din vremea aceea, cînd militam în conducerea tineretului Naţional-Ţărănesc din judeţul Vâlcea, organizaţia de acolo distingîndu-se printr-o mare combativitate şi relaţii strînse cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Astfel, că am aflat de la Alexandru Dumitrescu-Colteşti, preşedintele, şi Radu Livezeanu, secretarul general al P.N.Ţ-Vâlcea cum s-a desfăşurat o importantă şi impresionantă şedinţă a Delegaţiei Permanente a Partidului Naţional-Ţărănesc, la Bucureşti. Emisari ai guvernului sovietic luaseră legătura cu partidul şi declaraseră că Moscova va accepta o victorie a P.N.Ţ.-ului în alegeri cu anumite condiţii: Iuliu Maniu să demisioneze de la conducere şi partidul să declare public o renunţare la drepturile românilor asupra Basarabiei. Iuliu Maniu a anunţat că, din considerente de interes naţional, renunţă la preşedinţia P.N.Ţ. Înainte de începerea şedinţei la Bucureşti, un grup trimis de delegaţii din toată ţara adunaţi acolo, grup din care a făcut parte şi Alexandru Dumitrescu-Colteşti, s-au dus la Sinaia, unde Maniu se afla în casa medicului şi prietenului său Ion Jovin, şi i-au comunicat lui Maniu că dacă el se retrage, atunci întreaga Delegaţie Permanentă îşi dă dimisia.
Maniu a venit la Bucureşti şi a declarat în faţa acelei adunări istorice că cedează la cererea unanimă a ei, dar îi avertizează că aceasta este o hotărîre încărcată de consecinţe foarte grave. Le-a spus că trebuie să se aştepte la o luptă nemiloasă şi la evenimente tragice, iar cei care nu sunt gata să accepte riscul suprem e bine să se retragă pe loc. Nimeni nu s-a retras, Maniu şi Mihalache s-au îmbrăţişat şi au proclamat hotărîrea de a intra în luptă. Bineînţeles că nu s-a acceptat nici propunerea sovietică de renunţare la Basarabia. M-am oprit mai mult asupra acestor recapitulări – şi la ele ar putea fi adăugate şi altele de acelaşi sens – pentru că ele pot contribui la reconsiderarea a ceea ce este exagerare şi eroare în ideea de altfel facilă şi răspîndită că Rezistenţa naţională anticomunistă din România a fost, în mod decisiv produsul speranţei iluzorii că "vin americanii".
În anii care au urmat, lupta de Rezistenţă naţională s-a dus pe fundalul din ce în ce mai limpede al indiferenţei occidentale, pe care românii de toate categoriile şi cu atît mai mult cei înzestraţi cu spirit combativ, sau nu vroiau să o considere iremediabilă, sau o ignorau, sau atunci cînd erau pe deplin lămuriţi îşi continuau critica împotriva regimului iar cei mai curajoşi, lupta împotriva lui, pentru că alternativa ar fi însemnat pentru cei mai mulţi renunţarea la orice speranţă, pentru alţii o trădare naţională, pentru alţii o sinucidere morală şi spirituală.
De altfel, luptele de emancipare sau de eliberare naţională nu s-au dus niciodată cu siguranţă invulnerabilă a unui sprijin din afară sau numai cînd combatanţii aveau sentimentul certitudinii unei victorii apropiate.
Opoziţia armată a izvorît din instint de conservare
Nu neg rolul jucat în unele dintre resorturile interioare ale Rezistenţei naţionale române de speranţa unei ciocniri militare finale între comunism şi anglo-americani. Căci exista un sentiment al antagonismului ireconciliabil dintre ceea ce înţelegeau cei mai mulţi dintre români prin "Lumea liberă", reprezentată de occident, şi tirania sovieto-comunistă şi de aici pînă la concluzia inevitabilităţii unui conflict înarmat nu era prea departe. Pe urmă, face parte din firea omenească tendinţa de a găsi asemenea puncte de sprijin plauzibile chiar dacă nu reale împotriva non-sensului şi ameninţării cu nimicirea unor valori fundamentale. Ce se întîmpla constituia încă un episod istoric al dialecticei dintre desnădejde şi speranţă, aceasta din urmă fiind însă în fond indestructibilă (o fenomenologie consecventă a speranţei ar arăta că ea nu poate fi dedusă din lanţul cauzalităţii materiale din lume, ci este dovadă a corelaţiei transcendente a omului).
De aceea, nu numai că nu pot acredita ideea că Rezistenţa naţională românească din interior şi din exil ar putea fi înţeleasă ca simplu epifenomen al aşteptării intervenţiei spectaculare americane, dar aş vrea şi să previn împotriva acestui reducţionism. E oare prea mult să le cerem istoricilor şi analiştilor tineri să-şi reprezinte, pe cît cu putinţă, în baza informaţiilor şi mărturiilor, ceva din atmosfera acelor vremuri, gradul de îngrijorare şi revoltă individuală şi naţională faţă de subjugarea ţării, ameninţările existenţiale, distrugerea progresivă a instituţiilor fundamentale, programul supunerii prin frică, umilire, subminare sistematică a lealităţilor? Nu calculul probabilităţii intervenţiei americane şi nici oportunisme de perspectivă mai lungă sau mai scurtă, ci instinctul de conservare al unei naţii, ciocnirea cu realităţile inimaginabile pînă atunci ale invaziei stalinismului, bunul simţ al poporului şi frămîntările fruntaşilor lui au atins atunci densitatea care se transformă de la sine în rezistenţă de toate felurile. Aici, în profunzimile realităţii unei istorii nefaste şi a reacţiei la ea se găseşte cauza primordială a Rezistenţei naţionale române, aşa cum s-a întruchipat ea şi în drama lui Oliviu Beldeanu şi a prietenilor lui. Ceea ce istoricul Adrian Cioroianu identifică drept "această stare de spirit, un veritabil mit al venirii americanilor" nu este decît una dintre cauzele secunde, produsă nu de posturile de radio străine, ci mai degragă de aşteptarea legitimă a unei reacţii de autoapărare a occidentului. Adrian Cioroianu scrie: "Această stare de spirit, un veritabil mit al venirii americanilor,era întreţinut, din raţiuni care astăzi sunt mai clare decît atunci, de către posturile occidentale destinate audienţei româneşti – inclusiv de postul Europa Liberă, al cărui Departament românesc este înfiinţat în octombrie 1951" (pag.9, notă de subsol la Cuvîntul Înainte al cărţii lui Stejărel Olaru, "Cei cinci care au speriat Estul", editura Polirom, 2003). În ceea ce priveşte contribuţia atribuită Europei Libere, cred că o examinare mai minuţioasă a emisiunilor (desigur o cercetare greu de efectuat) probabil că ar duce la o concluzie mai nuanţată în privinţa aceasta. În perioada la care se referă istoricul român eu mă găseam în România şi devenisem un adevărat specialist în ascultarea regulată prin bruiaj a Europei Libere. Trebuie să spun că am păstrat vie amintirea dificultăţilor mele cu cei cărora încercam să le împărtăşesc cele ascultate. Dificultăţile proveneau dintr-o singură cauză. Unii dintre ei aşteptau de la mine o confirmare a intenţiei occidentale de a împinge înapoi, prin intervenţie directă, dominaţia sovietică în Răsăritul Europei şi de a elibera ţările satelite, iar eu nu aveam cum să le confirm aşteptarea, pentru că nu găseam în emisiunile respective nimic care să semene a indicaţie şi cu atît mai puţin promisiune în acest sens. E adevărat că în primii ani ai existenţei Europei Libere puteai auzi emisiuni care tratau despre rezistenţa anticomunistă internă şi modalităţile de organizare optimă. Nu am putut însă auzi niciodată o promisiune sau o referire la intenţii de intervenţie din afară prin forţă.
Cazul Părintelui Zăpîrţan
În deceniul al şaptelea, după venirea mea la München, începeam şi eu să colaborez cu Departamentul Românesc al Radio Europa Liberă, unde, în timp, am îndeplint şi funcţii de conducere, inclusiv cea de director. Am avut astfel prilejul să cunosc structura şi strategia la sursă, cel puţin de atunci, a acestui post de radio, inclusiv Codul profesional al Europei Libere, care fusese promulgat prin anii ’60. La articolul 5 al acestui Cod, versiune publicată în 1976, se recomanda "evitarea unor sfaturi tactice sau a recomandării unor acţiuni în cazuri particulare". Articolul 9 stipula "evitarea oricărei sugestii care ar putea să-i facă pe ascultători să creadă că în cazul unei crize internaţionale sau al unei tulburări interne s-ar putea ca Occidentul să întreprindă o intervenţie armată în orice punct al zonei căreia îi sunt destinate emisiunile". Am aflat şi că în 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria, pe cînd membrii Departamentului maghiar al Europei Libere se aflau nu numai sub valul emoţiei generale, ci şi în cea mai intensă rezonanţă patriotică, unii dintre ei şi-au pierdut autocontrolul şi spiritul de coordonare cu orice norme şi strategii generale ale Europei Libere şi au încurajat direct insurecţia armată, ceea ce putea fi înţeles ca o promisiune de ajutor sau intervenţie occidentală. Ca urmare a acestei grave erori, conducera Departamentului maghiar a fost schimbată şi jumătate dintre redactori au trebuit să plece.
Geneza nenumăratelor organizaţii de rezistenţă anticomunistă din România a fost foarte bogat ramificată, de la cele răsărite din idealism juvenil, nostalgie romantică, spirit de aventură sau de emulaţie cu ceea ce se ştia despre maquis-ul francez, pînă la împotrivirea bătrînilor, senină sau încrîncenată, cu larg evantai de fidelităţi tradiţionale şi apartenenţe politice, şi de la conştiinţa acută a primejduirii temeliilor morale şi religioase, sau de la necesitatea ţăranului intrat în conflict cu autoritatea represivă de a lua drumul codrului, pînă la revolta intelectualului ataşat de cultura europeană şi de la revirimentul spiritului de jertfă patriotică, pînă la voinţa de a salva onoarea României îngenunchiate. Aceasta, pentru a spicui numai cîteva dintre motivările de atunci, fără de a căror luare în considerare imaginea de acum ar fi nu numai incompletă, dar şi străină de realitate. Ne izbim oricum de pericolul unei îngustări a cîmpului vizual al reconstituirii şi interpretării istorice. Ceea ce nu înseamnă că în afară de percepţia limpede şi nuanţată a trecutului nu ar fi binevenite şi noi unghiuri de vedere. Nu însă reducţioniste sau influenţate de prejudecăţi curente. Ca de pildă acolo unde, în cartea deja citată prin care publicul românesc poate beneficia de o informaţie bogată şi sistematică, Stejărel Olaru, într-o notă de subsol referindu-se la un prieten şi sprijinitor devotat al lui Oliviu Beldeanu, preotul greco-catolic de la München, Zăpîrţan, scrie: "De fapt, în opinia ofiţerilor DIE, Zăpîrţan era agent dublu, lucrînd pentru serviciile de spionaj vest-german şi austriac."(pag.101). Indiferent că îl preia de la Serviciul Secret Extern Comunist din România, calificativul de agent dublu aplicat părintelui Zăpîrţan, s-ar fi cerut scurt examinat de autor. În primul rînd, noţiunea de "agent dublu" are un sens peiorativ. Un agent dublu este unul care înşeală încredera a doi patroni concurenţi. Aplicat părintelui Zăpîrţan, termenul de agent dublu este fals în toate privinţele. În primul rînd, părintele Zăpîrţan, acest fervent patriot militant român, proverbial pentru devotamentul lui faţă de toate categoriile de români din emigraţie, pur şi simplu nu poate fi încadrat în categoria de agent al unui serviciu străin, darmite în aceea de agent dublu. A-l cataloga astfel înseamnă nu numai a-i face o nedreptate celui pînă la urmă decedat în luptă, ci şi a înţelege greşit natura şi complexitatea relaţiilor dintre luptătorii din Rezistenţa anticomunistă naţională şi serviciile secrete occidentale. Avînd în vedere punctul lor de plecare, relaţia nu putea fi una mercenară. Indiferent de răceala sau luciditatea politicii Apusului, occidentalii erau singurii aliaţi potenţiali. Pe de altă parte, cei din Rezistenţă vroiau să colaboreze cu orice om sau instituţie occidentală angajată în lupta războiului rece dintre este şi vest. Pentru ca propria luptă să fie adecvată şi eficientă ei îşi doreau o racordare la structurile internaţionale ale confruntării, o contribuţie proprie la lupta respectivă şi, eventual, pe cît cu putinţă, un ajutor tehnic. Mai era şi un important factor psihologic. Orice intercomunicare cu un serviciu secret occidental însemna o spargere a clopotului de sticlă totalitar, ceea ce constituia deja o confirmare a rostului propriei, temerare operaţiuni.
Sabotaje puse la cale cu englezii
Îmi amintesc cum organizaţia de Rezistenţă din care am făcut parte cîştiga în sens şi realitate pentru noi înşine prin aceea că ştiam sau speram că la vîrful ei conspirativ, un conferenţiar al Facultăţii de Medicină din Bucureşti menţinea legătura cu un conducător din străinătate al Rezistenţei Române, generalul Nicolae Rădescu. Iar pe cei de la ambasada engleză cu care am fi vrut să stabilim o legătură operativă permanentă îi vedeam ca aliaţi ai noştri, nici decum ca potenţiali tutori sau patroni.
La un moment dat, unul dintre cei trei membrii ai comitetului operativ, din care făceam şi eu parte, al organizaţiei noastre, medicinistul Tudose, mi-a comunicat că a reuşit să contacteze pe cineva din serviciul de specialitate al ambasadei engleze, ceea ce s-a resimţit ca un mare succes, în ciuda tuturor riscurilor. După primele tatonări, englezul i-a spus că pentru a merge mai departe ar avea nevoie de o confirmare concretă a capacităţii de lucru a organizaţiei noastre şi, în sensul acesta, a făcut o sugestie precisă. Cred că era prin 1951 şi tocmai se organizase la Bucureşti, pe terenul, pe atunci liber, de vizavi de cinematograful ARO o mare expoziţie a Republicii Populare Chineze. Englezul i-a propus amicului meu un act de sabotaj al expoziţiei instalată cu mare tam-tam politic. Ar fi urmat ca el să-i dea nişte buline cu efect incendiar, pe care noi să le plasăm în anumite puncte din interiorul expoziţiei. Ele se aprindeau abia peste 2-3 ore şi de aceea, pentru a se evita victime, trebuiau depuse seara, de cineva intrat cu ultimul lot de vizitatori, scurt înainte de ora închiderii. Nu ştiu exact de ce tratativele nu au fost finalizate şi nici contactul continuat. Dar îmi aduc aminte foarte bine că n-a trecut mult şi ieşind în centru am constatat că expoziţia chineză luase foc şi fusese, fără comentarii, închisă. Cred că această întîmplare aruncă o lumină şi asupra opticei occidentale de atunci în privinţa scopurilor şi mijloacelor războiului rece împotriva expansionismului sovietic. Iar de partea cealaltă, cea a Rezistenţei naţionale române, principala cheie a interpretării este conştiinţa ilegitimităţii regimului impus de sovietici şi grava ameninţare pe care acesta o reprezenta pentru însăşi fiinţa şi identitatea naţională. A te simţi îndatorat să cauţi "circumstanţe atenuante" pentru grupul de la Berna sau a-i trece prin sitele suspiciunii "anti-teroriste", ar însemna ignoranţă faţă de miza istorică şi naţională a războiului rece şi mai puţină înţelegere şi echitate pentru grupul luptător de la Berna decît au avut judecătorii elveţieni.
Acţiunea "Grupului Beldeanu"
Din capul locului, am precizat că Rezistenţa anticomunistă naţională organizată şi deliberat-combatantă din România ca fiind inseparabilă de cea spontană, generală, neorganizată. O altă precizare impusă de însăşi natura lucrurilor este aceea că Rezistenţa naţională din interiorul ţării şi cea din exil nu pot fi nici ele separate, nici ca intenţionalitate, nici ca desfăşurare istorică. Adrian Cioroianu evocînd, în prefaţa citată, cadrul neutralităţii elveţiene în care s-a desfăşurat ceea ce el numeşte "episodul atentatului" de la Berna, subliniază pe drept cuvînt că, în fond "decorul din subtextul acestei poveşti adevărate este chiar România de la începutul deceniului al şaselea, pentru că situaţia internă a ţării a fost cea care a determinat, în modul cel mai direct cu putinţă, acţiunea << grupului Beldeanu>> (Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul, 2003, pag.6).
Destinul tragic al lui Oliviu Beldeanu este cea mai peremptorie ilustrare a unităţii din adîncuri dintre Rezistenţa naţională din interior şi cea din exil. El şi-a început lupta prin munţii şi pădurile României, a continuat-o într-un occident care începea el însuşi să adulmece pericolul, dar nu era dispus să-şi tulbure prea mult conştiinţa, încărcînd-o cu imaginea dezastrului concentraţionar împins de Uniunea Sovietică pînă la linia de demarcaţie, căreia unul dintre răspunzătorii trădării istorice, Winston Churchill, îi găsise el însuşi numele de "cortină de fier".
La capătul luptei lui, care nu a fost niciodată numai a lui, Oliviu Beldeanu provocase în asemenea măsură pe cei care îi subjugaseră ţara - iar deosebirea esenţială dintre Oliviu Beldeanu precum şi cei făcuţi din acelaşi aluat ca şi el şi restul oamenilor a fost că ei niciodată nu au acceptat o asemenea subjugare – încît slugoii conducerii de la Bucureşti, furioase în laşitatea ei incurabilă, au primit poruncă să-l readucă pe pămîntul ţării. Oliviu Beldeanu l-a regăsit acum nu cu pădurile în care îşi începuse confruntarea cu duşmanul lui absolut, ci în închisoarea de anchetă a Ministerului de Interne de la Bucureşti, Malmaison, unde, aflîndu-mă şi eu după un timp, colegul meu de celulă, sechestrat acolo de cîţiva ani, mi-a povestit că anchetatorul lui, maiorul Cenuşe, îşi începuse interogatoriul în felul următor: "Ştii cine s-a găsit acum cîteva luni pe scaunul pe care şezi? Îţi spun eu: Oliviu Beldeanu, cel care a atacat ambasada noastră de la Berna. Şi ştii cum a terminat-o? Condamnat la moarte şi executat."
Cînd preşedintele tribunalului de la Berna i-a dat ultimul cuvînd, Oliviu Beldeanu a spus că n-ar fi avut nevoie de apărători şi că ar fi preferat să se apere singur. "În faţa tribunalului elveţian el nu vrea să răspundă decît de faptele sale prin care a călcat legea elveţiană. Pentru faptele sale pe teritoriul legaţiei, el ar fi gata să răspundă în faţa unei instanţe române scuipînd în faţă pe reprezentanţii unui guvern marionetă. În acest scop el cere să fie extrădat şi în schimbul acestei extrădări guvernul român ar putea să elibereze <<cîteva victime ale epocii lui Stalin>>, permiţîndu-le să vină în occident." (ibidem, pag. 233).
Nu ştiu care a fost ultimul lui cuvînt în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti. Ştim că ultima lui întîlnire cu pămîntul românesc a fost atunci cînd s-a prăbuşit sub gloanţele plutonului de execuţie de la Jilava. http://www.rostonline.org/rost/mai2005/rezistenta.shtml
Muntele ca rezistenţă morală - Odă
Autorul acestui poem a murit în temniţă, la Aiud. Poemul era sortit dispariţiei, odată cu autorul lui. Dar, în anul 1958, într-o celulă a închisorii "Mal maison", de pe strada Plevnei din Bucureşti, autorul s-a găsit, timp de cinci luni, împreună cu inginerul Gheorghe Mazilu, din Bucureşti.
Iată cum l-a reţinut Gheorghe Mazilu pe colegul lui de celulă: un bărbat bine legat în spate, nu prea înalt, de vreo 60 ani. Avea o figură de dac autentic, cu nasul prelung, cu privirea dreaptă, cu maxilare puternice, parcă desprins de pe reliefurile Columnei lui Traian. Fusese alpinist pasionat, căţărător pe munţii noştri. Vreme de 15 ani, nenea Jean, cum i se adresaMazilu, fusese preşedintele clubului Alpin Brav Român din Braşov, care a construit cabanele Babele, din Bucegi, şi Bâlea, pe malul Lacului Bâlea din Făgăraşi.
Era anchetat pentru legături cu mişcarea de rezistenţă din munţi. Anchetatorul său, un căpitan scund, negru, urât, îl bătea rău că n-ar fi fost sincer cu ancheta. Într-o bună zi, Ion Udrişte - Olt se întoarce de la anchetă, cu cămaşa sfâşiată, plin de sânge pe nas şi pe gură, cu faţa tumefiată, vânătă.
După ce l-a aşezat pe pat, inginerul Mazilu l-a spălat cu apă şi i-a pus comprese pe faţă. Apoi l-a întrebat: de ce te-au bătut, nene Jean, atât de rău.
- Anchetatorul a găsit, în timpul percheziţiei, la mine în casă, un caiet cu poezii în care se găseau şi mai multe satire. Una din ele se referea la poetul comunist Marcel Breslaşu (pseudonimul lui Marcel Bresliska) autor a numeroase poezii de propagandă (Poeme pentru un ziar de perete (1948), Griviţa Roşie (1949) etc.). A primit de două ori Premiul de stat (1957 şi 1962). I. Udrişte - Olt i-a recitat satira (11 strofe) pentru care a fost bătut (la 60 de ani!) până la sânge, dar din ea inginerul Mazilu n-a reţinut decât distihul:
Eminescu zace-n criptă rece, desconsiderat,
Iar Breslaşu stă la Capşa, emerit şi decorat.
Se vede treaba că anchetatorul nu gusta poezia bună, adăugă Mazilu.
În cele cinci luni cât au stat în aceeaşi celulă, deşi i-a recitat numeroase poezii proprii, pentru care Gh. Mazilu îl socoteşte poet autentic, acesta a memorat Odă Munţilor Făgăraş, pe care, o publicăm în continuare.
De-a lungul celor peste 30 de ani, câţi au trecut de la memorarea ei, cu toată bunăvoinţa, cinci distihuri s-au pierdut, dar ele nu afectează unitatea şi continuitatea poemului. Unele uşoare modificări ale ritmului şi înlocuiri involuntare ale unor cuvinte, datorate igienei pe care şi-o face orice creier cu timpul, au fost corectate tacit de semnatarul acestor rânduri.
Redus la oralitate, universul concentraţionar românesc, şi poate, nu numai românesc, a reuşit să creeze mii de poeme, unele de excepţie (N. Crainic, Radu Gyr, I. Caraion etc.) şi, prin memorarea lor de către autori sau de către colegi de celulă, s-a salvat de uitare o întreagă zonă a literelor româneşti, unele atât de expresive că pentru ele (Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane ş.a.) s-au pronunţat condamnări la moarte.
Unii din aceşti recitatori sunt cunoscuţi, printre ei figurând şi Gh. Kaftangioglu, în cazul lui I. Caraion, Gh. Mazilu pentru I. Udrişte - Olt, dar şi numeroşi alţii, ştiuţi sau neştiuţi.
Importantă rămâne păstrarea, în condiţii de neimaginat în secolul nostru, mai ales în lumea occidentală, a numeroase bijuterii literare, unele fără egal în literatura lumii, pentru care creatori şi memoratori merită cu asupra de măsură recunoştinţa noastră.
Iată cum l-a reţinut Gheorghe Mazilu pe colegul lui de celulă: un bărbat bine legat în spate, nu prea înalt, de vreo 60 ani. Avea o figură de dac autentic, cu nasul prelung, cu privirea dreaptă, cu maxilare puternice, parcă desprins de pe reliefurile Columnei lui Traian. Fusese alpinist pasionat, căţărător pe munţii noştri. Vreme de 15 ani, nenea Jean, cum i se adresaMazilu, fusese preşedintele clubului Alpin Brav Român din Braşov, care a construit cabanele Babele, din Bucegi, şi Bâlea, pe malul Lacului Bâlea din Făgăraşi.
Era anchetat pentru legături cu mişcarea de rezistenţă din munţi. Anchetatorul său, un căpitan scund, negru, urât, îl bătea rău că n-ar fi fost sincer cu ancheta. Într-o bună zi, Ion Udrişte - Olt se întoarce de la anchetă, cu cămaşa sfâşiată, plin de sânge pe nas şi pe gură, cu faţa tumefiată, vânătă.
După ce l-a aşezat pe pat, inginerul Mazilu l-a spălat cu apă şi i-a pus comprese pe faţă. Apoi l-a întrebat: de ce te-au bătut, nene Jean, atât de rău.
- Anchetatorul a găsit, în timpul percheziţiei, la mine în casă, un caiet cu poezii în care se găseau şi mai multe satire. Una din ele se referea la poetul comunist Marcel Breslaşu (pseudonimul lui Marcel Bresliska) autor a numeroase poezii de propagandă (Poeme pentru un ziar de perete (1948), Griviţa Roşie (1949) etc.). A primit de două ori Premiul de stat (1957 şi 1962). I. Udrişte - Olt i-a recitat satira (11 strofe) pentru care a fost bătut (la 60 de ani!) până la sânge, dar din ea inginerul Mazilu n-a reţinut decât distihul:
Eminescu zace-n criptă rece, desconsiderat,
Iar Breslaşu stă la Capşa, emerit şi decorat.
Se vede treaba că anchetatorul nu gusta poezia bună, adăugă Mazilu.
În cele cinci luni cât au stat în aceeaşi celulă, deşi i-a recitat numeroase poezii proprii, pentru care Gh. Mazilu îl socoteşte poet autentic, acesta a memorat Odă Munţilor Făgăraş, pe care, o publicăm în continuare.
De-a lungul celor peste 30 de ani, câţi au trecut de la memorarea ei, cu toată bunăvoinţa, cinci distihuri s-au pierdut, dar ele nu afectează unitatea şi continuitatea poemului. Unele uşoare modificări ale ritmului şi înlocuiri involuntare ale unor cuvinte, datorate igienei pe care şi-o face orice creier cu timpul, au fost corectate tacit de semnatarul acestor rânduri.
Redus la oralitate, universul concentraţionar românesc, şi poate, nu numai românesc, a reuşit să creeze mii de poeme, unele de excepţie (N. Crainic, Radu Gyr, I. Caraion etc.) şi, prin memorarea lor de către autori sau de către colegi de celulă, s-a salvat de uitare o întreagă zonă a literelor româneşti, unele atât de expresive că pentru ele (Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane ş.a.) s-au pronunţat condamnări la moarte.
Unii din aceşti recitatori sunt cunoscuţi, printre ei figurând şi Gh. Kaftangioglu, în cazul lui I. Caraion, Gh. Mazilu pentru I. Udrişte - Olt, dar şi numeroşi alţii, ştiuţi sau neştiuţi.
Importantă rămâne păstrarea, în condiţii de neimaginat în secolul nostru, mai ales în lumea occidentală, a numeroase bijuterii literare, unele fără egal în literatura lumii, pentru care creatori şi memoratori merită cu asupra de măsură recunoştinţa noastră.
Gabriel Gheorghe
ZIUA I-aMerg spre munte, din Arpaşul, mai pe jos, mai cu căruţa
Destinaţia Podragul, peste creasta din Tărâţa.
Bat cărarea peste lanuri, adormite în câmpie
Şi, domol, în pas cu seara, am ajuns la Glăjărie.ZIUA II-aPlec în zori şi-n faţă-apare, aplicat pe un jugastru,
Semnul ce mă va conduce: un triunghi cu fond albastru.
De pe culmi cădeau alene, în imensele căldări,
Zdrenţe moi din ceaţa care, umplea munţii-n depărtări.
Iar pe creasta de pădure strălucesc mărgăritare
Luminate-n plin de focul soarelui, care răsare.
Trec, pe sub cununi de ramuri, malul gârlei solitare
Şi pătrund în nesfârşitul unui lung drumeag de care.
Printre fagi giganţi şi falnici, printre şisturi cristaline,
Drumul m-a condus sălbatic înspre culmile alpine.
Când credeam că birui creasta şi-n sfârşit ating limanul,
Cu noi trâmbe de pădure, mă întâmpină Boldeanul.
Un desiş îmi taie calea şi doi ochi iscoditori
Mă privesc din frunza deasă, printr-un prag tivit cu flori.
Am emoţii! Dau un chiot, ca de tunet răguşit,
Paşi elastici, vreascuri rupte, ciuta-n hăuri a pierit.
La o scurtă cotitură, peste-o culme de pripor,
Ca un dar ceresc, în faţă, brusc, apare un izvor.
Prind puteri miraculoase, fac un salt de căprioară,
Despicând pădurea-n două, îl apuc, să nu dispară.
Blând îmi susură pe buze apa limpede şi clară
Care-mi răcoreşte trupul şi plăcut mă înfioară.
Stau pe iarba de mătase mai tăcut decât pădurea
Îmi şterg fruntea-nfierbântată şi privesc în gol, aiurea.
Jos, în pulberea albastră, Ţara Oltului se-ntinde
Calmă şi multicoloră, cât din ochi n-o poţi cuprinde.
Colo-n vale, până-n zare, se aştern în faţa mea
Jucăriile de case, printre lunci de catifea.
Văd Arpaşul, Cârţişoara, Porumbacul, şi, mai sus,
Oltul şerpuieşte leneş, tăind şesul spre apus.
Cad în visuri! De adâncul nesfârşirii mă-nfior
Zece ani aş sta sub vraja nesecatului izvor!
Dar cum sunt drumeţ, şi viaţa cere veşnică mişcare,
Respect legile naturii şi-mi iau sacul la spinare.
Pasul greu loveşte-n stâncă, colţii muşcă din pământ
Mi-au crescut deodată aripi, parcă sunt purtat de vânt.
Nu merg mult şi dau de urma unui părăsit canton
Aud sunete de note de la un acordeon.
Trei turişti veneau la vale, toţi în floarea tinereţii,
Prin brădetul cu miresme, cântau imnul dimineţii.
Un ecou stârnit de sunet, dintre cutele de stânci,
Repeta, şi el, mecanic, imnul văilor adânci.
Prind cărarea iar pe stânga şi urcând mereu pieptiş,
Rup contactul cu pădurea şi respir în luminiş.
Mai fac câţiva paşi şi creasta, domolită sus pe stei,
Îmi oferă tot belşugul de comori din sânul ei.
Stânci pleşuve răvăşite se reped din curmături
Ca să piară sugrumate sub noianul de păduri.
Vârfuri aspre, ascuţite, curg departe, în aval,
Şi spre cer înalţă mândre ascuţişuri de pumnal.
Îmi orientez privirea rezemat în piolet:
Primul este Bălăcescu, îmbrăcat în violet,
Următorul, Gălăşescu, stă măreţ, pe-al doilea plan,
Lângă bravul lui tovarăş, ţurcănatul Gârdoman.
Gura Viştei, larg căscată, vrea s-ascundă în cazanul
Ei, de-aramă, toată zarea; dar, deasupră-i, Moldoveanul
Îşi înalţă peste creste fruntea cruntă, temerară,
Demonstrând că-n înălţime n'are concurent în ţară.
Dintr-un unghi cu perspectivă, peste vale, insistent,
Ca un deget lung, Podragul a răspuns şi el "prezent!"
Printr-o magică fereastră, zimţuită pe chenare,
Limpede se conturează: Ucea Mică, Ucea Mare.
De sub sânul lor fantastic, se desface-n şiruri lungi
O bogată broderie de zănoage şi de strungi.
Sus peste-o căldare arsă, îşi desfăşură elanul,
Cu pistolul ei magnetic, Vânătoarea lui Buteanu.
Mai departe îşi întinde trupul vânăt, de oţel,
Într-un salt gigant Vârtopul şi odrasla-i, Vârtopel.
Creşte ziua şi dogoarea se revarsă peste mine...
Iată şi Negoiul, falnic, faima crestelor alpine.
Şi ghicesc că sus, pe culme, pe o creastă, lângă el,
Se mai află două vârfuri: Laiţa şi Lăiţel.
Vremea curge ca o apă peste culmile deşarte...
Orizontul se aprinde, dar cabana e departe.
Zăvoresc, ca-ntr-o cetate, tot ce-am prins în ochi acum,
Şi cu-o nouă-nsufleţire o pornesc din nou la drum.
Pe sub pasul meu gigantic, ţintuit pe văi şi pante,
Defilează tot Infernul din Comedia lui Dante.
Calc pe urme milenare de gheţari, printre morene
Şi pe măruntaie smulse din adâncuri pământene.
Urc o pantă, cobor alta, drumul nu se mai sfârşeşte...
Soarele mă frige aspru, tot mai larg pustiul creşte.
Arde gura ca grătarul, rumenit seara de jar,
Caut, frânt, un strop de apă, dar îl caut în zadar.
Pierd acum din importanţă circurile glaciare,
Nu mai vreau decât lichide şi un pat pentru culcare,
Căci materia din mine pare că a biruit,
Ea îmi cere, categoric, să-i redau ce-a cheltuit.
Nu există-alternativă, şi-n această circumstanţă
Singura măsură-i zorul şi scurtarea de distanţă.
Prind cărarea pe sub ţancuri, iar mă sui şi-n jos mă las
Până când apare lacul şi cabana, la un pas.
Sunt salvat! Era şi timpul, căci pe culmea depărtării,
Dincolo de muchia neagră, se întinde geana serii.
După moarte, omul speră să ajungă în Nirvana;
Fericirea-n munte este când, trudit, zăreşti cabana.
ZIUA III-aCetluit sub stânci, Podragul a rămas demult în urmă.
Nu se vede-o vietate, numai sus, pe-un plai, o turmă,
Risipită, paşte-n tihnă sub năframa unui nor
Ca stăpână, rânduită, a singurătăţilor.
În răcoarea dimineţii, lin sub cerul de cristal,
Zboară doina ciobănească, tristă, zisă din caval.
Şi din fund de văi un vultur, prins de sunetu-i duios,
S-a ivit pe neaşteptate s-o asculte curios.
Urc în lung spinarea crestei cu splendorile-i alpestre
Şi pătrund treptat în zona zvârcolirilor terestre.
...
Arpaşu-mi retează zarea cu făptura lui severă
Şi masiv îmi taie drumul, ca o lungă barieră.
Chibzuiesc şi acţiunea se petrece-automat:
Zbor peste Arpaş mai iute ca un tren accelerat.
Şaua Buda mă aşteaptă cu trei spiţuri puse-n frac
Şi cu zâmbete ţesute pe mărgeaua unui lac.
Urc eşarfa-i de mătase şi centura de oţel
Şi pătrund în cotitura cremenei lui Vârtopel.
Îl înving cu greutate şi străbat impetuos
Prin ţinutul lui de stâncă, aspru, neprietenos;
Mai trec peste-o coamă lungă, depăşesc un mamelon
Şi, cu-o ultimă-ncordare, sunt în vârf, lângă jalon.
De-aici ochiul mi se pierde până-n zare, în neant...
Iarăşi s-a deschis cortina cerului de diamant.
Creta zării estompează pe adâncuri fără margini
O mulţime nesfârşită de culori şi de imagini.
Chiar sub creastă, Podrăgelu, lac de smalţ în matca lui,
Floare de azur ţesută pe şerparul drumului.
Iezerul îmi fură pasul şi discret îmi dă de ştire
Că doar el, din ierni trecute, mai păstrează-o amintire.
Dar să nu duc ştirea altor lacuri, ca să n-aibă sfadă,
Să-ş strice prietenia pentr-un petec de zăpadă.
După ce-mi alină setea şi-mi fortifică elanul,
Bucuros el mă-îmbie să fiu oaspe şi la anul.
I-am făgăduit, din suflet, că am să revin la vară
Să-i admir din nou oglinda şi hermina glaciară.
...
...
În căuşul mic de zgură, smălţuit cu mozaic,
Lacul Capra, singuratic, m-a primit ca pe-un amic.
A ţinut să-mi spună-n şoaptă o anume întâmplare,
Ce i-a însemnat pe hartă numele pe care-l are.
Mi-a istorisit că-n vremuri foarte vechi, deodat' pe coastă
S-a ivit o capră, care avea coapsa-nsângerată.
Şi orbită de durere şi-a frânt pasul într-o stâncă
Şi-a umplut cu sânge negru toată apa lui adâncă.
A ţinut-o el pe apă încă mult, la suprafaţă,
Dar n-a stăpânit şi darul ca s-o mai aducă-n viaţă.
Oamenii, aflând povestea caprei care s-a-necat,
Din această întâmplare ca pe ea l-au botezat.
Dar cum stam la sfat cu dânsul, sus, Văiuga-nfiptă-n zare
A furat pe nesimţite tot tezaurul din soare.
Aşa faptă infamantă nu mai pomenise lacul,
Şi de ciudă şi ruşine, s-a făcut roşu, ca macul.
Eu, ca musafir vremelnic, m-am simţit foarte jenat...
Şi, ce să mai lungesc vorba, mi-am luat sacul şi-am plecat.
...
...
Dincolo de muchia neagră, peste Lacul Bâlea-n vale
Asfinţitu-şi scuturase trandafirii de petale,
Iar când de pe luciul apei, pierea ultima lumină
Eu păşeam pragul cabanei, pentru-o noapte de odihnă.
ZIUA a IV-aPe tăriile de piatră naşte o nouă dimineaţă,
Cu o tainică lumină şi un nou avânt de viaţă.
Strâng tarhatul din odaie şi cu aripile-ntinse
Plec în ultima etapă înspre culmile aprinse.
Paltinul, luat prea devreme, pare încă somnoros
Şi mă poartă-n serpentine, rece, nepoliticos.
Mi-a-ntins o reţea de curse, cu-o drăcească voluptate,
Şi pândeşte ca să vadă, dac-am să le trec pe toate.
Stânci abrupte, prăvălite, mă întâmpină în cale,
Lespezi, pietre ascuţite, răvăşite pe cărare,
Suliţi, săbii şi topoare, apără pe patru laturi
Citadela lui eternă cu treizeci şi trei de caturi.
E fortificat puternic, îl iau mai întâi cu-ncetul,
Îl adorm din nou cu-n cântec şi-l atac cu pioletul.
Speculez terenul aprig, mă feresc de lovituri,
Şi-n curând, pe chica-i lată, mă strecor prin crăpături.
De sub Paltin, înspre Argeş, fuge-o vale disperată
Până o prinde-n braţe zarea, în culcuşul ei de vată.
Iar pe latura opusă stau culcate Babele
Cărora-n limbajul crestei, li se spune "Doamnele".
Nu ştiu câte-or fi la număr, însă ştiu că sunt cochete.
Fiindcă le-am găsit gătite cu smirdar şi violete.
Mai purtau din zorii zilei urme vagi de reveneală,
Iar un lac le puncta sânul, ca o pată de cerneală.
Le-am lăsat să-şi doarmă-n pace somnul lor cel liniştit
După Făt Frumosul care pân-acum nu s-a ivit.
Nu eram eu Făt Frumosul, cel din carte, aşteptat,
Şi de-aceea-n mare grabă, mi-am luat sacul şi-am plecat.
...
...
Nu se vede nici o piatră, calc ca pe-un covor persan
Iarba îmi adoarme pasul, şi mă-ntind ca pe-un divan.
Dintre cutele albastre, ce ascund un piept de plai,
S-a ivit o-nvolburare ascendentă, un buhai.
Şi vizibil cum se-nalţă şi se-ntinde ca o pastă...
M-am trezit, cum stam pe iarbă, că nu se mai vede-o creastă.
Mă-ntrebam de unul singur: e miracol sau e glumă,
Cum se poate să dispară muntele ca ras de gumă?
Până să-nţeleg misterul, din trei puncte cardinale,
Oastea unui vânt năprasnic a-mpins tot buhaiu în vale.
Pe când jos se destrămase ultimul crâmpei de fum,
Vântul s-a retras sub creastă, iar eu mi-am văzut de drum.
Arcul Laiţei se-ntinde în adâncul transparent
Unde creasta, potolită, pierde din temperament.
Dau devale prin poiana care duce spre Negoi,
Mărginită ici si colo cu bordeie pentru oi.
Lunec, depăşind iuţeala unui proiectil de tun,
Până când ajung în matca lacului numit Călţun.
Strâns sub lespedea de stâncă, l-am găsit ascuns în zid,
În culcuşul lui de piatră, palid, tremurând, timid.
M-a recunoscut, şi-ndată chipul i s-a luminat
Şi, spre cuşca lui de piatră, bucuros m-a invitat.
Mi-a destăinuit că duce trai de câine sub Negoi
Că-l îneacă-aproape zilnic cu zăpadă şi cu ploi.
Că i-e dor de-o atmosferă luminoasă şi senină
Şi-ar dori să părăsească locuinţa lui alpină.
I-am răspuns: "Îţi ştiu necazul ce te macină de veacuri
Dar nu mă ocup, iubite, cu mutările de lacuri.
Sunt alăturea de tine, dar nu am ce să-ţi mai fac
Chiar de mi-ar sta în putere, n-aş schimba de-aici un lac.
...
...
Am o singură părere: stai aici că e mai bine,
Câte lacuri din câmpie n-ar schimba locul cu tine!"
Încă nu sfârşisem vorba şi pe ceru-ntunecat
Scapără deodat'un fulger! Tunetul ce i-a urmat
Sparge liniştea solemnă până dincolo de zări,
Zguduind adânc cetatea cu imensele-i căldări.
Acum chingi de foc aleargă, încurcate în eter,
Un alt tunet, mai sălbatec, urlă-nnebunit sub cer
Descărcând deodată-n vale, într-un singuratec brad,
Cel mai autentic trăsnet care s-a produs în Iad.
Dintr-un nor, o picătură m-a plesnit deodată-n frunte
De credeam că-mi crapă ţeasta şi că mă cufundă-n munte.
...
...
A-nceput apoi să cadă, violent, şuvoiu-n voie
Parcă-ar repeta potopul, cel din biblie-al lui Noe!
Şi a stat! Din cuşca-i rece, m-a privit mâhnit Călţunul
Şi pe unda-i tremurândă, parcă-şi blestema destinul.
Ceru-ndepărtase-n grabă uriaşul alambic,
Soarele râdea de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic.
Iar pe zări atent Negoiul cerceta, bănuitor,
Să constate că toţi munţii au rămas pe locul lor.
Trec pe ultima terasă şi mai urc a doua treaptă.
Cu olimpică prestanţă, grav, Negoiul mă aşteaptă.
...
...
Alungând un nor din frunte-i, îl zăresc cum de departe
Îmi strecoară câte-un zâmbet prin dantura Bergersarte:
Iar când creasta-şi lăsa umbra peste luciul lacului
Atac stânca sfredelită unde-i Strunga Dracului.
Nu-nţeleg cum Necuratul, dintr-o coamă aşa de lungă,
Şi-a ales tocmai Negoiul, să-şi plaseze aici o strungă;
Dar prezenţa ei arată că şi-n lumea de granit
Diavolul, ca-n viaţa noastră, are-un rol de împlinit.
Dracul, meşter în de toate, şi-a pus forţa la-ncercare,
Şi-a înşurubat în stâncă o enormă-ncuietoare.
Cu o forţă diavolească a tras zidurile-alpine
De m-am pomenit cu ele că se pleacă peste mine.
Trebuie să sparg tăria ce m-apasă, deci curaj!
Reazem coatele de ziduri şi pornesc în ramonaj.
Mă-nălţam cu-aşa iuţeală că precis puteam să-ajung
Proiectat peste Negoiul, la Piteşti sau Câmpulung.
Dar, cum aveam alte planuri, m-am oprit pe creastă, sus,
Tocmai când, pe cerul galben, soarele dădea-n apus.
Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,
Şi pe razele de soare a transmis ţinutului:
Să nu mişte nici o piatră, nici un nor şi nici o stană
Până când, nu voi ajunge eu, în vale, la cabană.
Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept
Taie spaţiul într-o parte şi-mi grăieşte înţelept:
"Cred că-i bine să ţii minte că-nălţimea în vârful pietrii
Este două mii cinci sute, patruzeci şi patru metri.
Iartă-mă că n-am, pe creastă, să-ţi ofer cafea sau vin,
Dar în schimb te-ncânt cu vraja din decorul meu alpin.
Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat
Vezi ca-n palmă relieful din Masivul Retezat.
Piatra Craiului, departe, îşi înalţă, diafană,
Ca o antică statuie, creasta ei marmoreană.
Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine
Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.
Iezerul, Păpuşa, Codlea, Piatra Mare, Postăvarul
Şi Bucegii... Pân'la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.
Şi de-aicea Topîrceanu a văzut, plutind la vale,
Jos pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale.
Şi tot de la mine pleacă, mai în fiecare seară,
Ploile răcoritoare care duc belşug în ţară.
Dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul
Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.
Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrei,
Mi-a ştirbit din înălţime nu mai mult de şapte metri;
S-ar fi cuvenit, desigur, să pornesc cu el război,
Şi, pentru cei şapte metri, să fac mare tărăboi.
Dar mi-am zis să-l las în pace, fiindcă nu iubesc războiul
Şi-apoi, cu cei şapte metri, nu umbreşte el Negoiul.
Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire
Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.
Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine
Vrând cu ori ce preţ să-ncalce culmile mele alpine.
Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:
Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.
M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă
Parţial, e că tot mâna mea l-a tras la suprafaţă.
Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii
Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii.
Mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar
Când Negoiul, ca-ncheiere, îmi întinde-o floare-n dar.
Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi
Floarea culmilor alpine, care creşte sus pe colţi.
Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând, o prinde-n pieptul meu:
"Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi mereu".
Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit,
Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.
Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti
Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?
Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,
Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.
Mi-a răspuns: "Veneam desigur, dar o lege suverană
M-a fixat, indivizibil, sus în lumile de stană.
Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător
Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.
Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,
Că s-a deplasat pe vremuri muntele la Mahomet.
Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,
Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun".
Când era s-o iau la vale peste aprigul teren
S-a produs în atmosferă următorul fenomen:
A sunat prelung la stână buciumul de şase ori
Pe cer s-au ivit deodată patru telegari de nori
Care aveau probabil rolul să transporte un rădvan,
Încărcat de diamante, din Cândrel pe Caraiman.
Dar în drumul său năvalnic s-a produs un incident,
Într-un punct pe firul crestei, foarte grav şi violent:
Un pârdalnic nor din Iezer, camuflat în chip de leu,
A pândit în drum rădvanul şi cu o aripă de smeu,
L-a învăluit pe-o coastă prăbuşindu-l în aval
Peste o turmă spectatoare de pe un colţ piramidal.
S-a produs o-ncăierare formidabilă din care
S-a ivit ca prin minune o cetate zburătoare;
Dar nici ea n-a fost în stare să dureze mult pe cer,
Piatra Craiului în abur, a trimis un rinocer
Care năvălind c-o furie ce nimeni n-a explicat-o
I-a străpuns pereţii şubrezi şi într-o clipă-a dărâmat-o
Foarte mânios Negoiul şi-a înfipt mâinile-n brâu
Şi-a chemat un pui de Crivăţ, cam sălbatec, fără frâu
L-a trimis apoi pe creastă să ia-n foc pe luptători
Şi să cureţe toţi munţii de gâlcevitorii nori.
Vântul s-a pornit din creastă şi, cu-o forţă uimitoare,
A cuprins toţi norii-n braţe şi i-a risipit pe zare.
Iar ţinutu-a primit veste că în noaptea care cade
I s-a ordonat pedeapsă: ger de minus zece grade.
Plec în zbor, la vale, totuşi, când ajung pe şaua patra
Nu rezist să nu pun frâna pentru Acul Cleopatra.
Nu se ştie până astăzi, cum acul ascuţit de piatră
S-a asociat prin vremuri cu faimoasa Cleopatră.
În această chestiune, de la Tacit pân-la noi,
Nimeni nu ne informează ce-i cu acul din Negoi.
Bănuiesc, dar nu sunt sigur, că-n conflictul cunoscut,
Dintre Cezar şi Antoniu, un acord a fost făcut.
Şi anume, Cleopatra, cât va fi-ntre ei război,
Să-şi petreacă, liniştită, o vacanţă pe Negoi.
S-ar părea că în momentul, când s-a terminat războiul,
Faroana, foarte grabnic, a şi părăsit Negoiul;
Şi-n emoţia-i firească, pregătind în grabă sacul,
După cum se vede astăzi, şi-a uitat pe munte acul.
O pornesc, zburând, la vale, printre culmi şi stei de piatră,
Cu puteri mereu sporite, spre cabana ce m-aşteaptă.
Frumuseţile din preajmă pier ca într-un nor de fum
Căci acum se lasă seara şi eu sunt încă pe drum.
Doar izvorul cu cascade ce mă însoţeşte-n vale
Mă conduce drept şi sigur spre cabana mea din cale,
Care-apare, liniştită, estompată-n ceaţa zării
Tocmai când pe cerul vânăt se trăgea cortina serii.
Pacea nopţii se aşterne peste patu-mi primitor,
Jos, sub geam, murmură apa cu un susur de izvor,
Şi mă poartă-n sus cu gândul înspre culmile de stâncă
Peste brazi negri şi falnici, peste zarea cea adâncă.
Patru zile de excursie în Munţii Făgăraşului Ion Udrişte - Olt
Bucureşti, aprilie 1963
Hibriditatea unui regim, susţinut doar de interesele sperjare ale copărtaşilor, â intervertit ettdemic fiziologia vieţii noastre naţionale.
Lipsit de ideologie politică, absent de legitimaţia necesară unei legale existente — regimul de azi* de 70 de ani* acelaş în utilizarea mijloacelor bizantine jprin cari a căutat să şi ridice o platformă politică
—
Un popor tânăr §i viguros câ al nostru, un popor cu 18 .milioane suflete îri cari clocote altoită pe Substratul Vitejiei dace sănătatea înţelepciunii române însângera azi sUb inconştienta unei clientele parazitare şi păleşte îngrozit de perspectiva zilei de mâine.
Profanat zilnic în ce are mai sfânt, românul conştient de ruina ce-ameninjă viitorul tării în Urrftâ dăinuirii la infinit c- unui sistem plămădit din mediocritate Şi spert — se în'reabă cu o legitimă reVoltă;
Dacă n'iare popoflll ţiătiiânesc oameni mai destoinici şl cinstiţi.
decâb^ât-pitUfile
cerebrala
|i
tanfcrejsii
pa«iidillUi
liberal?!
«- Şi'n fata nedumeririi utiei
naţii apare rânjetul diavolesc al
lui Porcu, ma ele regisor ai scenei
noastre politice, i-se perindeâzâ
în rolurile de căpetenie toţi ghi{eştii*
poprşîii ori corţ^tantineştii dar vor
rămânea exilaţi necunoscuţi: lancu
Flondor, Vaier Branisce» Vasile
Stroiescu ori Nicolae larga.
Marele partid al mediocrităţii
naţionale, nu se simte, b ne dacă
în cadrele sale se mişcă hotărît
o inteligentă sclipitoare, ba mai
mult, toată pzt.i ca sa culturală
trâmbiţată de atâtea ori de ministrul
cărămizii
se
redUce
la
exilarea
oricărei
persanalităti
de
suprafaţă
din
areopagul
politicei
româneşti.
In Jara în care M. Dragomirescu
este supremul judecător al standardizării
literare,
ViniiSă
Brătianu
este
decerrsălorul
certificatelor
de
valoare
politică.
Eşti duşmanul partidului liberal,
crezi că t^ra poate ajunge la prospera
rea
dorită
ăltfâl
decât
crede
d.
Vintilă
Brătianu,
poţi
fi
atunci
omul
cel
mai
providenţial
aî
epocii,
cel
mai
îndrituit
chemat
la
câr-
muirea tării acesteia, vei fi totuşi
declarai lipsit de Calităţile înerente
unui bărbat de stat (de stil viritilist)
iar
intrigăria
mârşavă
A
politicii
de
culise
te
va
arunca
în
umbră şi te va exila departe de
destinata te Jia hărăzit Dumnezeu.
— Marele ValeriU Branisce. tovarăşul
îndelungat
al
tertiniielof
ungureşti, eroul ne'nfricat al epopei
noastre
naţionale,
n'a
putut
întră
în
parlamentul
român
unde
se
lefăiese
ca
întf'd
caSă
de
prbs*
titutîe
top
polimarizii
şi
dandahachii
partidului
liberal»
Luptătorul bucovinean lancu
Flondor şi generosul mecenate la
Basarabiei Vasile Stroiescu au fost
sacrificaţi de mocirla desgustâtoare
