Jurnalul unui killer sentimental
O
zi proastă
Ziua
a început prost, şi asta nu pentru că aş fi eu superstiţios,
însă cred că în asemenea zile cel mai bine e să nu accepţi nici
o misiune, chiar dacă recompensa însemna un cec cu şase
zerouri, scutit de impozite. Ziua a început prost, şi târziu,
pentru că am aterizat la Madrid la şase şi jumătate, era foarte
cald, iar în drum spre hotel taximetristul a ţinut morţiş să-mi
ţină o poliloghie despre campionatul european de fotbal. Aş fi
avut chef să-i înfig în ceafă ţeava unui pistol de calibrul
patruzeci şi cinci ca să-l fac să-şi ţină pliscul, însă nu
aveam la mine nici o armă şi, în plus, un profesionist nu se apucă
să tragă într-un cretin, chiar dacă respectivul e taximetrist.
La
recepţie mi-au dat cheile de la cameră şi un plic. În el se afla
o fotografie înfăţişând un grup de şase indivizi arătoşi,
toţi între treizeci şi patruzeci de ani, care semănau destul de
mult între ei; dar pe mine nu mă interesa decât cel care avea în
jurul capului un cerc făcut cu carioca. Asta era misiunea mea, iar
tipul cu pricina nu mi-a plăcut. În partea de jos a fotografiei se
putea citi: „A treia întâlnire a organizaţiilor
non-guvernamentale, ONG". Nici asta nu mi-a plăcut.
Niciodată nu mi-au plăcut filantropii, iar tipul mirosea de
departe a filantropie modernă. Minima etică profesională interzice
întrebările legate de viaţa indivizilor pe care trebuie să-i
lichidezi, dar privind fotografia aceea am devenit curios şi
asta m-a deranjat. În plic nu mai era nimic altceva, şi de fapt aşa
se şi cuvenea să fie. Trebuia să încep să mă familiarizez cu
acel chip, să observ amănuntele relevante cu privire la
punctele lui forte sau la slăbiciunea sa. Chipul omenesc nu minte
niciodată; e singura hartă care înregistrează toate teritoriile
în care am locuit.
Tocmai
îi dădeam bacşiş băiatului care îmi cărase valiza sus când a
sunat telefonul. Am recunoscut glasul omului care-mi stabilea
misiunile, un tip pe care nu l-am văzut niciodată şi nici nu vreau
să-l văd, pentru că aşa stau lucrurile între profesionişti,
dar al cărui glas l-aş putea recunoaşte dintr-o mie.
— Ai
călătorit bine? Ţi-au dat plicul? Îmi pare rău că ţi-am
stricat vacanţa, a spus el în loc de salut.
— Da,
la toate întrebările; cât despre vacanţă, nu te cred.
— Mâine
va trebui să călătoreşti, a continuat el. Încearcă să te
odihneşti.
— De
acord, am spus şi am închis.
M-am
întins în pat şi m-am uitat la ceas. Mai erau cinci minute până
să aterizeze avionul care o aducea pe fata mea — ce
nepotrivit e să o numesc astfel — din Mexic, şi mi-o închipuiam
pârguită de soarele din Veracruz. Îi promisesem că vom
petrece împreună o săptămână la Madrid înainte de a ne
întoarce la Paris. O săptămână în care să mergem prin librării
şi să vizităm muzee, lucruri care ei îi plăceau şi pe care eu
le acceptam stăpânindu-mă cu greu să nu casc, pentru că fata
asta — desigur, e cu totul nepotrivit să o numesc astfel — mă
făcuse să-mi pierd minţile.
Un
profesionist trăieşte singur. Ca să-şi potolească poftele
trupeşti, lumea îi oferă o mulţime de târfe. Întotdeauna am
respectat cu sfinţenie această lozincă misogină. Întotdeauna.
Până am cunoscut-o pe ea.
S-a
întâmplat la o cafenea de pe bulevardul Saint-Michel. Toate
mesele erau ocupate şi ea m-a întrebat dacă putea să bea o cafea
la masa mea. Venise încărcată cu o grămadă de cărţi pe care
le-a pus pe jos; a cerut o cafea şi un pahar cu apă, a luat una din
cărţi şi a început să facă sublinieri cu carioca. Eu mi-am
văzut de ale mele ca şi până atunci: am răsfoit programul
curselor hipice.
Dintr-o
dată m-a întrerupt şi mi-a cerut un foc. I-am întins bricheta şi
ea mi-a strâns mâna între palme. Se ţinea
de şotii
fetişcana. Există femei care te fac să înţelegi că au chef de
hârjoană fără să scoată o vorbă.
„Câţi
ani ai?", am întrebat-o.
„Douăzeci
şi patru", mi-a răspuns cu o gură mică şi roşie.
„Eu,
patruzeci şi doi", i-am mărturisit uitându-mă în ochii
ei migdalaţi.
„Eşti
tânăr", m-a minţit ea cu toată tandreţea ce emana din
gesturile ei, fie că fuma, fie că-şi aranja părul, care avea
culoarea castanelor coapte şi unduirea fină şi delicată a apei
alunecând pe stâncile acoperite de muşchi.
„Vrei
să mănânci înainte sau după ce ne regulăm?", am întrebat-o
când l-am chemat pe chelner să-i cer nota de plată,
„Mănâncă-mă
şi regulează-mă în ce ordine vrei", mi-a răspuns, în
stilul cărţilor pe care le citea.
Am
ieşit din cafenea şi am intrat în primul hotel pe care l-am văzut.
Nu‑mi aminteam să mă mai fi culcat cu vreo fată atât de
stângace; nu ştia nimic, dar avea chef să-nveţe. Şi a învăţat
atât de de bine, încât am încălcat regula elementară de a
rămâne singur şi m-am transformat într-un killer cuplat.
Voia
să fie traducătoare şi, ca toate intelectualele, era suficient de
naivă ca să-nghită orice scorneală, aşa încât nu mi-a fost
greu să o conving că eram reprezentantul unei firme de aeronautică
şi de aceea trebuia să călătoresc mult.
Trei
ani cu ea. S-a transformat repede în femeie, i s-au rotunjit
şoldurile de atâtea unduiri, privirea i-a devenit şireată, a
înţeles că plăcerea constă în a fi exigent, trupul i s-a
obişnuit cu mătasea, cu parfumurile scumpe, cu restaurantele
unde chelnerii sunt eleganţi ca nişte ambasadori şi cu bijuteriile
de firmă. A făcut un mare salt, de la fetişcană la franţuzoaică
stilată.
Şi
între timp am încălcat mai multe reguli de securitate, în special
pe acelea privind singurătatea, obligaţia de a rămâne anonim,
necunoscut, de a nu fi altceva decât o umbră, iar locul unde îmi
stabileam contactele s-a preschimbat într-un birou în care trebuia
să ajung în fiecare dimineaţă. După-amiezele şi nopţile mi le
petreceam cu iubita mea într-un apartament ce începuse să miroasă
a casă burgheză, pentru că acolo veneau prietenii ei şi se dădeau
petreceri. În aceşti trei ani am dus la bun sfârşit mai multe
misiuni în Asia şi America, şi cred că m-am depăşit pe mine
însumi ca profesionist, deoarece de fiecare dată am acţionat rapid
pentru a mă putea întoarce la ea. După cum am mai spus, îmi
pierdusem minţile din pricina ei.
Pe
la nouă seara am hotărât să ies din hotel ca să mănânc
ceva şi
să beau un pahar de gin. Ştiam că nu avea să-i placă să rămână
singură la Madrid, îi plătisem o lună de vacanţă în Mexic, ca
s-o ţin departe câtă vreme îndeplineam o misiune la Moscova.
Câţiva ruşi deveniseră din cale-afară de obraznici cu
cineva de la Call, iar acel cineva mă plătise pentru a le aduce
aminte că nu sunt altceva decât nişte amatori. Nu. Nu avea să-i
placă să rămână singură la Madrid, în sfârşit, urma să-i
spun după a doua sau a treia tură.
După
ce m-am ghiftuit cu fructe de mare într-un restaurant galician, am
făcut o plimbare lungă prin împrejurimile muzeului Prado. Nu
trebuia să mă gândesc la tipul din fotografie, dar nu reuşeam să
mi-l scot din minte. Nu ştiam nici măcar cum îl cheamă, ce
naţionalitate are, însă ceva îmi spunea că era latino-american
şi că, într-un fel sau altul, drumurile noastre începeau să se
apropie.
„Tipul
ăsta e o misiune ca oricare alta, nimic mai mult. O misiune care, de
îndată ce el va da ortul popii, va însemna pentru mine un cec cu
şase zerouri, scutit de impozite, aşa că lasă-te de prostii",
mi-am spus intrând într-un bar.
M-am
sprijinit în coate de tejghea, am cerut un gin şi m-am hotărât
să‑mi aerisesc creierul uitându-mă la televizorul care
atrăgea privirile tuturor. Pe ecran, o grăsană tembelă primea
apeluri telefonice de la alţi tembeli şi după aceea învârtea
roata unei tombole.
Premiile
nu erau la fel de imbecile ca participanţii la program, într-o
pauză, ecranul s-a umplut de fete cu fuste scurte care m-au făcut
să mă gândesc la iubita mea. Mai erau două ore până când avea
să aterizeze avionul care-o aducea pe mica mea franţuzoaică. Să
spunem că în două ore şi jumătate avea să ajungă la hotel. Nu
mă dusesem s-o iau de la aeroport, respectând astfel consemnul
potrivit căruia e mai bine să eviţi aeroporturile internaţionale.
Există o posibilitate la un milion să fii recunoscut de
cineva, dar legea lui Murphy apasă ca un blestem asupra
profesioniştilor.
Am
înghiţit două ginuri în faţa televizorului şi am ieşit
de-acolo. Grăsana cu tombola n-a reuşit să mi-l scoată din minte
pe tipul din fotografie. Ce naiba mi se întâmpla? Deodată m-am
văzut pe mine însumi întrebând ce-i făcuse acest individ celui
care-mi dădea mie sarcini. „Vreau să ştiu de ce trebuie să-l
omor. E ridicol. Singurul motiv e un cec cu şase zerouri." Eram
sigur că nu-l mai văzusem niciodată. Şi chiar dacă n-ar fi fost
aşa, asta n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile. Odată lichidasem un
individ pentru care chiar începusem să nutresc o oarecare
preţuire. Dar el şi-o căutase cu luminarea şi, văzându-mă
că apar, şi-a dat seama că nu mai are pe unde să scoată cămaşa.
„Mi-a
sosit ceasul, nu-i aşa?", m-a întrebat.
„Da.
Ai făcut o greşeală, şi ştii asta."
„Bem
împreună un ultim păhărel?", mi-a propus.
„Cum vrei."
A
turnat două pahare de whisky, am toastat, a băut şi a închis
ochii. Era un om demn şi m-am străduit să-l trimit pe lumea
cealaltă de la prima împuşcătură.
Prin
urmare, de ce naiba mă interesa tipul din fotografie? După
toate aparenţele, lucra pentru o organizaţie non-guvernamentală,
însă motivul pentru care trebuia să-l lichidez nu avea nici o
legătură cu asta. Nici o organizaţie non-guvernamentală nu
dispune de fonduri suficiente pentru a plăti
serviciile
unui profesionist, şi presupun că ăia nu obişnuiesc să-şi
regleze conturile în felul ăsta.
Prost
dispus, am plecat pe jos către hotel. Noaptea era în continuare
caldă, şi m-am bucurat pentru întoarcerea franţuzoaicei mele. Cel
puţin nu avea să tânjească după căldura din Veracruz. Îi
plăcea să o muşc de gât şi, având în vedere că urma să se
întoarcă pârguită de soare, mă simţeam ispitit s-o muşc de
peste tot. „Ei, haide, mi-am zis, în sfârşit începi să
gândeşti ca un om normal."
La
recepţie am cerut cheia camerei şi am constatat că mai venise un
plic pentru mine. Asta nu mi-a plăcut. Omul care-mi stabilea
misiunile nu-mi trimitea niciodată instrucţiuni scrise. O dată
ajuns în cameră, am scos o bere din minibar şi am deschis plicul.
Era un fax trimis din Mexic de franţuzoaica mea:
„Nu
mă aştepta, îmi pare rău, dar nu voi veni. Am cunoscut un bărbat
care m-a făcut să văd lumea cu totul altfel. Te iubesc, dar cred
că sunt îndrăgostită. O să rămân în Mexic încă două
saptămâni înainte de-a mă întoarce la Paris. Acolo vom vorbi
despre toate astea. Aş vrea să rămân pentru totdeauna cu el, dar
cu toate astea mă întorc la tine, pentru că te iubesc şi vreau să
stăm de vorbă. Te sărut".
Regula
numărul unu: să rămân singur şi să-mi uşurez viscerele cu vreo
târfuliţă. Am cerut ziarul la recepţie şi am căutat rubrica
„Relax" în paginile de anunţuri. După o jumătate de oră a
sunat cineva la uşă, iar eu am deschis şi am poftit-o înăuntru
pe o mulatră care aducea cu sine tot aerul cald al Caraibelor.
— Te
costă treizeci de mii, plata înainte, iubitule, mi-a spus, aplecată
în faţa minibarului.
— Ai aici
o sută de mii, dacă te porţi frumos.
— Eu
mă port întotdeauna frumos, tăticule, mi-a răspuns ea, deschizând
o gură mare şi roşie.
Şi
s-a ţinut de cuvânt. Efectele îmbuibării cu fructe de mare au
dispărut cu totul după a treia rundă, în timp ce se îmbrăca,
a comentat:
— Ai
tăcut tot timpul, tăticule. Pe mine mă excită să mi se
vorbească, să mi se spună obscenităţi. Aşa eşti mereu?
— Nu.
Dar astăzi am avut o zi proastă. O zi îngrozitoare. O zi de tot
rahatul, i-am răspuns, pentru că ăsta era adevărul, adevărul
blestemat şi împuţit.
Când
mulatra a plecat, luând cu ea cele o sută de mii de pesete şi
briza călduţă a Caraibelor, am sunat la bar şi am cerut să mi se
aducă o sticlă de whisky.
Şi
astfel, am petrecut noaptea ce a urmat acelei zile proaste fără să
deschid sticla, cu toate că aveam un chef nebun să mă îmbăt,
vorbind cu fotografia celui pe care trebuia să-l elimin, pentru
că, oricât de încornorat ar fi, un profesionist rămâne
întotdeauna un profesionist.
Un
asasin care vorbeşte despre loialitate
„Nu
ştiu ce-ai făcut, dar ai pus-o, frăţioare. Poate o să suporţi
mai uşor dacă îţi spun că o să te omoare unul care a pus-o şi
el, şi ce e mai ciudat în toată povestea asta e că te invidiez,
fiindcă pentru tine totul se va termina când am să-ţi burduşesc
trupul cu gloanţe. În schimb eu, frate, va trebui să trăiesc în
continuare."
Tocmai
voiam să-l întreb pe tipul din fotografie ce fel de om era, dacă
nu cumva mă aştepta de mult, când telefonul mi-a întrerupt
şirul gândurilor. Înainte de a răspunde am tras perdelele şi
am deschis fereastra pentru ca fumul celor o sută de ţigări pe
care le fumasem în timpul nopţii să se poată împrăştia. Se
făcuse ziuă, iar lumina Madridului îţi rănea ochii, ca de
obicei.
— Ai
dormit bine? m-a salutat omul care îmi dădea misiunile.
— Ai ceva pentru mine?
l-am întrebat.
— Probleme. Multe
probleme. Prea multe chiar, a suspinat el.
— Îmi
încarci prea mult valiza. După cum ştii, azi trebuie să
călătoresc, i-am amintit.
— Desigur. Dar înainte
de asta ai o întâlnire cu un mesager la
barul hotelului. O să ajungă la zece fix, cu un anunţ de la
Turis Sol care, după cum ştim amândoi, te-a numit director. La
zece şi un sfert te sun din nou.
— Aha.
N-am
făcut alt comentariu. M-am uitat la ceas. Era ora nouă, aşa că
m-am dus la duş şi am stat o bună bucată de vreme sub şuvoiul de
apă rece.
— Haide,
într-o zi tot trebuia să se-ntâmple. E o fată tânără, iar tu
ai cam început să îmbătrâneşti. De ce naiba trebuie să pui
atât la inimă? Ai făcut-o femeie, şi încă ce mai franţuzoaică
şic, aşa că nu te mai plânge — mi-a spus din oglindă un
individ în pielea goală care semăna cu mine ca două picături de
apă.
— Nu
mă plâng. Ştiu să pierd, dar nu suport lipsa de loialitate, i-am
răspuns împărţind cu el crema de ras.
— Un
asasin care vorbeşte despre loialitate... Oi fi bătut în cap, mi-a
spus el în timp ce ridica un aparat de ras asemănător cu al meu.
La
zece fix eram în barul hotelului Palace, cerând un sandviş cu pui
şi o bere. Mesagerul a fost punctual. Era un băiat de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat ca Miguel Indurain, care a intrat
arborând, ca şi cum ar fi fost vorba despre trofeul Turului
Franţei, un anunţ de la Turis Sol.
Mi-a
înmânat un plic şi mi-a mulţumit pentru mia de pesete dată
bacşiş ducându-şi o mână la tâmplă. M-am întors în cameră
cu sandvişul, berea şi plicul.
În
vreme ce aşteptam apelul celui care-mi stabilea misiunile, am
deschis plicul, înăuntru erau cinci fotografii cu tipul cu care
monologasem aproape toată noaptea, în prima fotografie cobora
dintr-un Mercedes albastru cu număr de înmatriculare din Lima. Avea
părul castaniu, sau pe jumătate blond, mai lung decât în poza pe
care o ştiam, în a doua fotografie era pe punctul de a lovi o minge
pe un teren de golf. Un caddie
bondoc
îi arăta ceva în depărtare, însă peisajul de pe fundal,
împădurit, nu mi-a oferit prea multe informaţii, în cea de-a
treia fotografic intra într-o casă care mi s-a părut a fi pe o
stradă din America de Sud sau din Mexic. La poartă era o plăcuţă,
dar fotograful nu prinsese în obiectiv decât cuvântul „viaţă".
A patra era aproape o reluare a fotografiei pe care o primisem cu o
zi în urmă: aceeaşi masă, numai că în jurul ei se aflau alte
persoane, iar în partea de jos a pozei era trecut alt text: „A
doua întâlnire a organizaţiilor non-guvernamentale, ONG".
În ultima fotografie nu mi-a venit prea uşor să-l recunosc: avea
părul negru şi o barbă de câteva săptămâni. Ceva nu mi-a
plăcut la poza asta şi m-am apropiat de fereastră ca să o studiez
cu mai multă atenţie. Se îndrepta spre un loc pe care l-am
recunoscut imediat, pentru că îl fotografiaseră în imensul Mexico
D.F., tocmai când trecea prin faţa librăriei El Pendulo, în
Colonia Condesa, însă nu asta mi-a atras atenţia, ci altceva, care
îi îngroşa în mod vizibil talia. Individul era îmbrăcat cu un
pulover portocaliu, blugi şi fie avea un penis atât de lung încât
trebuia să şi-l lege cu cureaua, fie purta un pistol ascuns sub
haine. În acea clipă a sunat telefonul.
— Ai primit planurile? a
întrebat cel care-mi stabilea misiunile.
— Da,
şi cred că terenul e pregătit, am
comentat eu.
— Şefii
vor să lucrezi impecabil şi în acelaşi timp să fie ceva de
pomina, a precizat el.
— De
acord. Când trebuie să plec?
— Va
trebui să aştepţi câteva zile, pentru că ne lipseşte materialul
cel mai important.
— Am
înţeles. Azi mă întorc la Paris. Mă suni acolo, i-am spus şi am
închis.
Carevasăzică,
tipul dispăruse: „Ne lipseşte materialul cel mai important".
Unde naiba o fi fost? Iar şefii cereau o moarte de pomină. Ca să
vezi! Nu era genul de însărcinări pe care să le fi acceptat cu
dragă inimă. Ultima oară când făcusem o trebuşoară
asemănătoare fusese la Los Angeles, cu un tip care uitase
să-şi plătească datoriile. A trebuit să le fac de petrecanie şi
celor doi agenţi de pază ca să pot intra în casă, o muncă
suplimentară, care nu a apărut ulterior pe nota de plată. După ce
l-am legat, i-am atârnat la piept un simulacru de bombă. Atunci am
chemat poliţia, pompierii, Salvarea, iar la plecare i-am înfipt
şapte gloanţe în coapsa stingă. S-a golit de sânge tot strigând
după ajutor, pentru că nimeni n-a îndrăznit să se apropie, de
frica bombei.
Aşa
stăteau deci lucrurile cu prietenul din fotografie! Din câte
se vedea, păcatele lui erau din cele mari şi se arăta abil. Omul
care-mi dădea mie sarcini nu mă chema decât atunci când
toate piesele
se aflau la locul lor, pentru că treaba mea este să ajung, să ucid
şi să plec. Să găseşti piesele şi să le pui la locul lor e
treabă de hăitaşi.
O
fotografie în Peru, alta în Mexic. Ar fi fost prea simplu să mă
gândesc la afacerile cu cocaină; mai mult, genul ăsta de afaceri
le rezolvă de obicei ucigaşii de duzină, doar dacă nu cumva
infractorul e vreun VIP. „Haide, haide, frăţioare, ce ţi-a
scăpat în Mexic şi în Peru? Sau, mai bine spus, ce-ai găsit în
ţările astea două? Şi ce-nseamnă jocul ăsta de-a filantropul la
două congrese ale organizaţiilor non-guvernamentale? Poate-mi vei
explica atunci când o să-ţi sune ceasul. Cred că o să avem timp
berechet pentru o discuţie interesantă."
Tocmai
plăteam nota, când recepţionerul m-a anunţat că mă căuta
cineva la telefon. Cabina părea o saună, iar căldura a devenit şi
mai apăsătoare când am recunoscut glasul franţuzoaicei mele.
— Ce mai faci? m-a
întrebat pe un ton nesigur.
— Transpir,
i-am răspuns.
— Ai
putut să dormi? a continuat ea, de data asta cu o voce îngrijorată.
— Bineînţeles.
O tipă din Caraibe mi-a luat o sută de mii de pesete şi o jumate
de litru de spermă. Mult mai bine decât dacă aş fi înghiţit
valium, i-am povestit fără intenţii pedagogice.
— De
trei zile nu reuşesc să pun geană pe geană, mi-a mărturisit ea
printre sughiţuri, nemaiputându-şi stăpâni plânsul.
— Îmi
pare rău. Nu pot să te regulez prin telefon, dar dacă asta e
problema, poţi recurge la cardul tău American Express ca să ţi-o
tragă un gigolo mexican, am sfătuit-o înainte de a închide,
însă distanţa atât de mică dintre receptorul lipit de
urechea mea şi microfonul aflat la baza telefonului nu i-a putut
curma plânsul şi nici cuvintele „dragostea mea, ascultă-mă,
te rog", care mi s-au lipit de piele la fel de stăruitor ca
transpiraţia.
Pe drumul
spre aeroport a trebuit să suport încă unul dintre acei limbuţi
complet anosti care sunt taximetriştii din Madrid.
— Vă
plac taurii? a atacat el.
— Depinde
de cât de bine sunt fripţi, i-am răspuns.
— Domnule,
eu mă refer la luptele de tauri, la toreadori şi la lucrurile de
soiul ăsta, mă-nţelegeţi?
— Iar
eu mă refer la fudulii, la ouăle de taur prăjite, mă-nţelegeţi?
Din
câte se vedea, mă-nţelesese, pentru că, după ce mi l-a ridicat
în slăvi pe nu ştiu ce matador căruia femeile îi aruncă
sutiene, a început să se plângă de arabi, de negri, de ţigani,
de sud-americani şi de toată omenirea care nu corespundea
canoanelor lui de european bondoc, cu miros de prăjeală. O
dată-n plus, am regretat absenţa unei arme de calibrul patruzeci şi
cinci în mâna dreaptă.
La
aeroport, înainte de a preda bagajul, am intrat într-o toaletă ca
să-mi schimb cămaşa, în oglindă, un individ care semăna foarte
mult cu mine îşi ştergea faţa cu şerveţelele de hârtie pe care
i le dăduse un tip slab şi identic cu cel ce se afla lângă mine.
— Nu
merită să pui atâta la inimă, mi-a spus tipul din oglindă.
— Nu
ştiu despre ce vorbeşti, am răspuns eu.
— Pardon?
a întrebat tipul cel slab cu şerveţelele.
— Nu,
n-are nici o legătură cu tine, am răspuns eu, îmbrâncindu-l.
— Nu vezi în ce hal
eşti?
Relaxează-te. Găseşti o sumedenie de fetişcane ca ea. la-o încet,
ai timp destul. Despachetează-ţi lucrurile şi bea după aceea două
pahare de gin, m-a sfătuit geamănul din oglindă.
L-am ascultat.
De cele mai multe ori îi
urmez sfaturile, mai ales pe
cele profesionale, îmi amintesc de o misiune pe care mi-au dat-o
prin anii '80. Trebuia să lichidez un industriaş din Austin, Texas.
Tipul respectiv era din cale-afară de abil şi găsise cea mai bună
formulă pentru a se pune la adăpost când venea şi pleca de la
birou: călătorea într-un autobuz şcolar plin de copii,
aşezându‑se în mijlocul lor. Presa texană vorbea cu
admiraţie
despre acel binefăcător care renunţase la limuzina lui şi
sponsoriza transportul şcolar. Ceea ce nu spunea era că ticălosul
îi folosea pe puşti drept pavăză.
„Nu
vreau să omor nici un copil, dar n-am altă soluţie, pentru că
biroul lui e inexpugnabil", i-am spus tipului din oglindă.
„Foloseşte-ţi
creierul, prietene. Obiectivul tău e un yankeu, care e sinonim
cu «patriot». Pricepi?"
„Nici
un cuvinţel. Nu-mi placi când vorbeşti ca un oracol."
„Se
apropie ziua de 4 iulie, iar obiectivul tău nu va rata o ocazie ca
asta pentru a împrăştia adrenalină patriotică. Atunci trebuie să
acţionezi."
Şi
într-adevăr, atunci trebuia să acţionez. Un hăitaş a confirmat
că yankeul îşi pregătise hemoragia patriotică pentru ziua
dinainte, aşa că m-am pus pe treabă pe 3 iulie, deghizat în
prostănacul clăpăug din „Albă-ca-Zăpada şi cei şapte
pitici". M-am amestecat printre lupii feroce, răţoii Donald,
şoriceii Mickey şi alte făpturi de soiul ăsta care aşteptau
autobuzul şcolar împărţind sute de steguleţe cu dungi şi
steluţe, bomboane şi cupoane pentru McDonald's.
Autobuzul
s-a oprit la ora programată şi noi, copiii, ne-am apropiat de
chipurile din spatele geamurilor. Yankeul era însoţit de doi
bodyguarzi care probabil se mai întreabă şi acum ce naiba s-a
întâmplat, pentru că am acţionat de îndată ce l-am văzut: de
la numai câţiva metri, l-am căptuşit cu un glonţ dum-dum,
calibrul patruzeci şi cinci. Printre ţipetele copiilor,
detunătura, înăbuşită de amortizor, abia dacă s-a auzit,
ca un suspin, iar individul s-a prăbuşit cu ditamai gaura în
frunte şi creierii i-au ieşit prin urechi. A fost o treabă bine
făcută, deşi detest proiectilele dum-dum, fiindcă strică
ghinturile ţevii.
Tocmai
îmi beam cel de-al doilea gin când, fără voia mea, am tras cu
coada ochiului la ziarul pe care-l citea un individ aflat lângă
mine la bar. Era un ziar
turcesc, nu pricepeam nici un cuvinţel, însă acolo, într-o
fotografie, în mijlocul unui grup de femei şi bărbaţi, zâmbea
cel pe care trebuia să-l omor.
— Vorbiţi
engleza? l-am întrebat pe cel care citea ziarul.
— Engleza,
spaniola, franceza şi germana. Nu e uşor să vinzi covoare în
zilele noastre, mi-a răspuns el, făcând să freamăte nişte
mustăţi stufoase.
— Bărbatul
ăsta, al treilea din stânga, e un vechi prieten de-al meu. Mi-aţi
putea spune ce scrie sub fotografie?
— Scrie
că grupul participă la un congres de arhitectură. Marile oraşe şi
problema migraţiei constituie tema centrală. A început ieri şi se
termină peste trei zile. Asta-i tot.
— Şi
unde are loc congresul?
— La
Istanbul. Frumos oraş. Eu sunt de-acolo, m-a informat vânzătorul
de covoare.
După
numai câteva minute, telefonul meu îl lua prin surprindere pe tipul
care-mi stabilea misiunile.
— La
Istanbul? Eşti sigur?
— Participă
la un congres de arhitectură care se termină peste trei zile.
— Rămâi
în aeroport şi sună-mă peste o oră.
Aşa
am făcut. Am auzit de mai multe ori cum strigau pentru îmbarcare pe
cineva cu acelaşi nume ca al meu şi m-am gândit la valiza mea,
care avea să plece fără mine. Mi-am imaginat-o învârtindu-se la
nesfârşit, abandonată pe banda aeroportului din Paris, în timp ce
eu aşteptam să treacă o oră ca să plec probabil spre Istanbul,
având drept ţintă un om pe care trebuia să-l fac să dispară de
pe faţa pământului într-o manieră exemplară.
Întâlnire la Istanbul
În
toate capitalele lumii există un hotel Sheraton, şi toate sunt la
fel. Recepţionerii par a fi clonaţi după un prototip universal şi
întotdeauna întreabă acelaşi lucru:
— Domnul are rezervare?
Aveam.
Tipul care-mi stabileşte misiunile e foarte riguros în privinţa
asta, dar, cum se întâmplă de obicei în hotelurile Sheraton,
mi-au dat cea mai proastă cameră. Nu mi-a păsat. Nu mă dusesem la
Istanbul pentru a face turism, ci pentru a-l urmări pe cel pe care
trebuia să-l ucid.
— Nu-mi
face plăcere să recunosc asta, dar avem de-a face cu un material
foarte greu de găsit, mi-a spus el.
— Ce
fac dacă totuşi îl găsesc? am întrebat.
— Nu
cumpăra nimic acolo. Antreprenorii vor produse naţionale, a
precizat el.
Cu
toate că mă consider un bun profesionist, cuvintele lui m-au
făcut să răsuflu uşurat. Nu eram pregătit să acţionez la
Istanbul, nu cunoşteam oraşul şi, de când plecasem de la
aeroport, militarii turci mă călcau pe nervi. Se uitau insistent la
orice om care, după mintea lor, ar fi putut să fie kurd sau să
aibă de-a face cu kurzii. Părea foarte greu să găseşti o armă
de calitate în Turcia.
De
unde naiba or fi răsărind taximetriştii ăştia? Cel care m-a dus
de la hotel la centrul de congrese era un turc cu mustăţile cit
ghidonul unei biciclete, şi nici nu-mi aşezasem bine fundul pe
bancheta acoperită cu plastic când m-am văzut transformat în
ţinta eforturilor sale moralizatoare. A blestemat toate femeile
cu fustă scurtă care treceau pe stradă, toate reclamele la romul
Baccardi şi la ţigări şi, în cele din urmă, când tocmai mă
rugam să nu mă jignească, s-a dezlănţuit împotriva
străinilor,
care nu făceau altceva decât să-i contamineze ţara de obiceiuri
dintre cele mai dăunătoare. Când am ajuns la centrul de congrese,
o înjura cât îl ţinea gura pe mama lui Kemal Atatürk. Când i-am
plătit cursa, mi-am făgăduit să le respect pe profesionistele
amorului şi să nu mai numesc niciodată fiu de căţea pe cine nu
merită. Fiul lui Allah mi s-a părut o insultă mult mai
usturătoare.
Omul
pe care trebuia să-l ucid era ciudat, în programul întâlnirii
„Marile oraşe şi problemele legate de migraţie" apăreau
fotografia lui, numele, Victor Mujica — presupunând că era numele
lui adevărat —, o biografie interesantă care-l prezenta drept un
pionier al organizaţiilor non-guvernamentale şi naţionalitatea.
Era mexican şi se născuse în 1959 la Guadalajara, Jalisco. Cu alte
cuvinte, avea treizeci şi şase de ani, o vârstă ideală pentru
a muri.
În
cafeneaua de la centrul de congrese s-a aflat la un moment dat
la numai doi metri de mine. Ar fi fost un joc de amatori să-l omor
acolo, însă nu puteam şi nici nu trebuia să fac asta. Cei care
îmi dădeau banii voiau ca ultimul firicel de aer pe care-l respira
să fie american, adică orice aer cuprins între Rio Grande şi
Capul Horn. Vorbea cu un grup de bărbaţi şi femei care-l priveau
cu respect. Trecea cu dezinvoltură de la engleză la germană
şi de la franceză la portugheză în discuţia pe care o purta cu
interlocutorii săi. O femeie i-a cerut în engleză să cânte ceva.
Mai întâi a refuzat fără convingere, dar la insistenţele ei a
închis ochii pentru a intona cu o voce frumoasă un cântec popular
mexican:
...a
vrut să mai rămână când m-a văzut că-s trist, dar rânduit
fusese ca-n noaptea aia chiar iubitul să şi-l piardă...
Cânta
bine hoţomanul de mexican, presupunând că era într-adevăr
mexican. Avea siguranţa parşivă care-l vinde şi pe dracul,
cu alte cuvinte mai mult ca sigur nu avea probleme de singurătate în
aşternut.
„Cam
asta e, frăţioare. O să razi de pe faţa pământului un individ
simpatic", mi-am spus şi, o dată în plus, m-am simţit
ridicol pentru că voiam să ştiu de ce trebuia să-l ucid.
...să
dobândesc uitarea am vrut, ca la Jalisco, însă acea tequila şi
orchestra mexicană mi-au smuls amare lacrimi...
A
isprăvit de cântat fără să deschidă ochii, ca şi cum versurile
acelui cântec popular ar fi fost ceva intim, ceva al său, de care
nu se putea despărţi şi, în scurta tăcere care a precedat
aplauzele celor ce-l înconjurau, m-a năpădit amintirea
iubitei mele franţuzoaice. Ea se afla acolo, în Mexic, bucurându-se
pesemne de şuvoaiele de lacrimi pe care le provoacă orchestrele
mexicane în piaţa Garibaldi. Mari şmecheri cântăreţii ăştia
şi cei care-şi duc acolo iubitele naive! Ştiu ei prea bine că,
după câteva melodii populare stropite din belşug cu lacrimi, nu
mai există picioare sau chiloţi care să reziste ispitei.
— Nu
te înţeleg. Ai venit să-l vezi pe tipul pe care trebuie să-l
omori, să-l adulmeci, să-l masori, şi aproape că te podideşte
plânsul din pricina unui cântec stupid. Halal profesionist ai mai
ajuns şi tu! mi-a spus din oglindă bărbatul care purta un sacou
identic cu al meu.
— Nu-ţi
mai bate joc. Ştii doar că nu dau greş niciodată.
— Sper
din tot sufletul. Şi ce-ai de gând să faci acum? Să citeşti un
roman de Corin Tellado?
— O
să-i adulmec lucrurile la hotel.
— Asta
nu-i treaba ta. S-o spunem pe a' dreaptă: vrei să ştii de ce
trebuie să-l lichidezi. Eu ştiu de ce.
— Şi-o
să-mi spui şi mie?
— Bineînţeles:
pentru că, facând asta, vei primi un cec cu şase zerouri, scutit
de impozite. Asta-i tot, nătărăule.
O
bancnotă de cincizeci de dolari a înlăturat reţinerile
mustăciosului de la biroul
de informaţii al congresului. Individul era cazat la hotelul
Richmond. Nu era deloc de lepădat hotelul ăla! Vestibulul dădea în
vileag nostalgia după Imperiul otoman şi recepţionerul era pe
placul meu: discret la vorbă, dar ştia să ciripească atunci când
era cazul.
— Acum
câteva ore am lăsat nişte documente pentru domnul Mujica. E ceva
foarte important şi vreau să ştiu dacă le-a primit.
Fără
să scoată o vorbă, recepţionerul s-a răsucit pe călcâie şi,
printr-un gest al bărbiei, mi-a arătat căsuţa goală a camerei
patru sute cinci.
— Documentele i-au fost
înmânate domnului Mujica atunci când au sosit, a spus el, cu
orgoliul servil demn de un hotel de cinci stele.
Ajung,
ucid şi plec. Asta am făcut în ultimii cincisprezece ani, iar în
meseria mea înveţi tot felul de lucruri fără ca măcar să-ti dai
seama. Unul dintre ele este să adulmeci la vreme când ceva nu
miroase a bine.
Ce
nu mirosea a bine în holul central al hotelului Richmond era
grăsanul pe jumătate chel care citea New
York Times cu
spatele sprijinit de perete şi faţa către lifturi. Câţiva metri
mai încolo ar fi avut la dispoziţie o colecţie asortată de
canapele moi, dar el prefera să citească în picioare.
Am
intrat în lift şi am apăsat pe butonul de la etajul şapte.
În singurătatea holului am fumat o ţigară cu tot calmul din lume
şi după aceea am coborât fără grabă pe scări. La etajul patru
am avut prilejul să constat că cititul ziarului New
York Times în
picioare şi cu faţa spre lift era molipsitor. Celui de-al doilea
cititor de ziare nu-i mai lipsea decât o pălărie texană pentru
a-şi da în vileag naţionalitatea.
Când
m-a văzut, s-a concentrat asupra lecturii. M-am blestemat că
făcusem o greşeală de începător: grăsanul de la parter avea cu
siguranţă un transmiţător prin care îi dăduse semnalmentele
mele amicului său de la etaj, iar acesta, văzându-mă că apar pe
scări, n-a avut nici cea mai mică îndoială. La naiba, trebuia să
acţionez rapid, şi asta am şi făcut.
M-am
îndreptat spre lift şi am întins o mână ca să-l chem, însă,
înainte de a atinge butonul de plastic, m-am întors în aşa fel
încât să-i trag un şut cu piciorul stâng cititorului
incorigibil.
L-am
lovit din plin în testicule şi, fără să-i dau timp să-şi
revină, i-am tras două lovituri straşnice în dreptul urechilor.
Nu numai că i s-au spart căştile, dar i-au mai şi intrat în
carne. Tipul avea şi un microfon de toată frumuseţea ascuns în
reverul jachetei, un treizeci şi opt cu ţeava scurtă şi, ţineţivă
bine, o legitimaţie foarte frumos trasă-n ţiplă de agent DEA,
adică Drug Enforcement Agency, agenţia americană anti-drog.
Câteva minute mai târziu,
o ieşire pentru cazuri de urgenţă mă scuipa în stradă. Am
pornit pe jos. Trebuia să mă gândesc, şi încă repede. DEA se
afla în spatele celui pe care urma să-l ucid. Istanbul
Connection? Să fi
început oare şi mexicanii să fumeze covoare? Câţi oameni mai
avea DEA la Istanbul? Trebuia să găsesc urgent o baie ca să pot
sta de vorbă cu interlocutorul din oglinzi, care mă cunoaşte atât
de bine.
Oboseala
pe care-o resimţeam în picioare mi-a atras atenţia că trecuseră
câteva ceasuri bune de când mă plimbam fără ţintă de
colo-colo, sau poate totuşi mergeam involuntar spre un loc anume
care, deşi nu mă ducea nicăieri, mă îndepărta tot mai mult de
obiceiurile profesionale.
Mă
băgasem unde nu-mi fierbea oala, mă preocupau motivele pentru care
trebuia să lichidez pe cineva, tocmai lovisem un agent DEA şi,
colac peste pupăză, imaginea iubitei mele franţuzoaice îmi
năpădea, în răstimpuri dureroase, creierul, ca o reclamă la un
produs pe care niciodată nu-ţi vei putea permite să-l cumperi.
Când m-am trezit înconjurat de
un ocean de covoare, carpete, narghilele, înspăimântătoare
litografii de peisaje, portrete de Jomeini şi alte mărunţişuri
orientale, mi-am dat seama că mă aflam, fără să-mi fi propus
vreo clipă asta, în Marele Bazar. Amestecul de tămâie şi paciuli
făcea acrul de nerespirat.
Vânzătorii îi luau cu asalt pe turişti, iar aceştia pipăiau
covoarele apatici. Doi mustăcioşi s-au apropiat de mine surâzători;
unul dintre ei avea în braţe un covor făcut sul, iar celălalt m-a
salutat cu o înclinare a capului.
— Avem
fără nici o îndoială ce caută domnul. Dacă ne faceţi onoarea
de a accepta o ceaşcă de ceai, putem să cădem la învoială în
privinţa preţului, mi-a spus el, cu gesturi largi, de Ali Baba,
— Îmi
pare rău. Nu vreau să cumpăr nimic, i-am răspuns.
— Vă
rog să aruncaţi numai o privire, una singură, la neasemuita
calitate a ţesăturilor noastre, mi-a sugerat el, în timp ce-i
făcea semn însoţitorului său.
Acesta
a ridicat covorul făcut sul până-n dreptul nasului meu. Din
pliurile lui se ivea ţeava dublă a unei puşti. De data asta
eu mi-am plecat capul cu umilinţă, acceptând invitaţia de a
savura o ceaşcă de ceai în Marele Bazar din Istanbul.
Cei
doi bărbaţi m-au condus într-o încăpere din fundul unei
prăvălii. Acolo, cel cu puşca mi-a arătat o pernă, pe când
celălalt vorbea cu cineva la un celular.
Când
a terminat convorbirea, şi-a reluat tonul ceremonios.
— Nu
ştim cine sunteţi şi nici care vă este jocul, dar presupun că în
curând vom afla. De asemenea, trebuie să vă spun că nu v-aţi
purtat deloc frumos cu prietenul de la hotel, bietul om are urechea
făcută varză. Mai mult, aţi provocat pagube ale unor bunuri
publice din Statele Unite. Toate astea sunt din cale-afară de urâte.
— Îmi
pare rău, dar omul acela m-a atacat şi am fost nevoit să mă apăr.
M-am gândit că vrea să mă prade, m-am dezvinovăţit eu.
— Nu
sunt prea frecvente jafurile pe holul de la al patrulea etaj al
hotelului Richmond. Tărăşenia asta nu-mi place deloc. Cunoaşteţi
povestea Şeherezadei? Poveştile trebuie să fie convingătoare şi
bine istorisite. Hasan, inspiră-l puţin pe
invitatul nostru, i-a poruncit însoţitorului său.
Hasan
ştia unde să lovească. M-a pocnit atât de tare cu patul puştii
în umărul stâng, încât mi s-au răşchirat degetele de la mână.
Durerii provocate de lovitură i-au urmat nişte cârcei cumpliţi.
— Şi
acum, că putem îmbunătăţi subiectul poveştii dumneavoastră, să
începem cu o scurtă biografie a autorului. Cine sunteţi? m-a
întrebat cel politicos.
Am
vrut să răspund: „Dar dumneavoastră cine sunteţi?",
însă nu eram în măsură să impun condiţii. Când am primit a
doua lovitură în umărul stâng, am crezut că o să-mi cadă
braţul, că avea să alunece ca o reptilă moartă prin mâneca
hainei. Lui Hasan nu-i plăceau pauzele lungi în timpul povestirii.
— Sunt
turist, îmi place să fac footing pe holurile
hotelurilor.
Am
calculat bine momentul în care Hasan urma să mă lovească pentru a
treia oară. M-am aplecat spre dreapta, iar patul puştii abia dacă
mi-a atins braţul lovit, în timp ce cu dreapta am înşfăcat arma
şi am început să trag de ea în jos.
Hasan
şi-a pierdut echilibrul şi s-a împiedicat de poalele halatului
său. În timp ce se prăbuşea în faţă, am reuşit să-i iau
puşca. Habar n-aveam dacă era sau nu încărcată, dar nici nu
aveam vreme s-o încerc. Trebuia să ies de-acolo cât mai repede şi,
o dată în plus, eram nevoit să mă gândesc repede la ce aveam de
făcut.
— Calmaţi-vă.
N-o să puteţi ieşi din bazar cu o puşcă în mână. Vă rog să
treceţi cu vederea purtările necuviincioase ale lui Hasan; în
ce mă priveşte, vă propun un dialog politicos, a spus cel
ceremonios.
Şi
astea au fost ultimele lui cuvinte, pentru că deodată capul i-a
căzut în piept, ca şi cum ar fi primit o lovitură de măciucă,
iar el s-a prăbuşit cu faţa-n jos pe un morman de covoare. M-am
întors. Atunci l-am văzut pe cel pe care trebuia să-l ucid,
înarmat cu un treizeci şi opt cu amortizorul învelit într-un
ziar.
Îi
zburase creierii şi nerăbdătorului Hasan, care căzuse foarte
aproape de prietenul său.
— Vino
după mine, şmechere, mi-a poruncit el şi i-am dat ascultare,
amintindu-mi clipa în care îi văzusem pentru prima oară chipul
într-o fotografie şi ştiusem că drumurile noastre aveau să se
întâlnească, la bine sau la rău.
Îngerul
exterminator se prezintă
Bărbatul
pe care mai devreme sau mai târziu trebuia să-l omor îmi salvase
viaţa şi mă conducea de mână prin labirintul Marelui Bazar din
Istanbul. Părea să cunoască foarte bine acea zonă, pentru că
nici un mustăcios nu a încercat să-i vândă vreun covor.
— Le-am
spus de nenumărate ori că n-o să funcţioneze contactul din Bazar,
a şoptit el pe când ne apropiam de ieşire.
— Îhî,
m-am mărginit eu să spun.
— Te-au
enervat străinii de la hotel? m-a întrebat scoţând un celular din
buzunar.
— Îhî, am repetat eu.
— Eşti
complet idiot. Ăia erau acolo doar ca să câştige şi ei o pâine,
nimic mai mult. Dar mă rog, hai să mergem acum după bani, a spus
el şi mi-a ordonat printr-un gest să mă îndepărtez câţiva
paşi în timp ce forma un număr de telefon.
— Îhî, am repetat.
A
murmurat câteva cuvinte pe care nu le-am auzit, m-a înşfăcat de
umăr şi m-a tras după el într-o cafenea plină de mustăcioşi
care jucau table. A cerut două cafele turceşti.
— Aş
prefera un gin, i-am atras eu atenţia, îndreptând astfel discuţia,
până atunci laconică, pe un alt făgaş.
— Dacă
pomeneşti în locul ăsta o singură băutură alcoolică, te
trezeşti cu boaşele pe tejghea. De ce nu m-ai căutat la
centrul de congrese? Am fost destul de precis când am dat
instrucţiunile, a spus el amestecând cafeaua cu linguriţa.
— Acolo
erau şi mai mulţi străini şi m-am cam enervat, am replicat eu pe
un ton de scuză.
Atunci
individul m-a privit drept în ochi. Într-un fel sau altul,
cuvintele mele îi atrăseseră atenţia că nu eram cel pe care-l
aştepta. L-am privit la rându-mi. Avea o constituţie robustă şi
se vedea că făcea sport în mod regulat, după cum îi ieşeau în
evidenţă muşchii. Părea sigur pe el şi obişnuit să se impună
prin acea siguranţă irezistibilă pe care o emana. M-am înviorat
când l-am văzut încruntat, semn că gândea repede pentru a-şi
reveni din uimire.
— Cine
naiba eşti? m-a întrebat ducându-şi mâna la brâu pentru a-mi
aminti că era înarmat cu un pistol de calibrul treizeci şi opt cu
amortizor.
— Sânt
îngerul exterminator. Obiectivul meu este să te ucid, însă
nu aici. Încă nu ştiu unde anume o voi face, dar vom afla amândoi
când va sosi sorocul.
În
acea clipă s-a auzit claxonul unei maşini. Individul s-a ridicat de
pe scaun şi, fără să-şi dezlipească mâna de la brâu, a
început să meargă cu spatele, îşi pierduse cu totul încrederea
în sine, îi tremura bărbia şi făcea eforturi disperate să
spună ceva, dar nu-şi găsea cuvintele.
Pe
când terminam de băut cafeaua aceea îngrozitoare, aerul a fost
inundat de sirenele maşinilor poliţiei.
— Ce
se-ntâmplă? l-am întrebat pe chelner în timp ce plăteam
consumaţia.
— Vechea
poveste. Teroriştii kurzi au omorât doi negustori în bazar.
Am
ieşit în stradă şi, mergând fără ţintă, m-am rătăcit iar.
Ce naiba mi se întâmpla? Pentru prima oară în impecabila şi
îndelungata mea traiectorie profesională îl pusesem în temă pe
cel pe care trebuia să-l omor, îi aveam pe urmele mele pe cei de la
DEA, şi majoritatea negustorilor de la cele trei mii de
prăvălii din Marele Bazar dădeau probabil semnalmentele mele
poliţiei sau armatei turce. Blestem în toată regula, în cârca
mea se afla nici mai mult, nici mai puţin decât NATO.
La
cinci după-amiază era o căldură infernală, şi m-am hotărât să
caut răcoarea binevoitoare a unei clădiri impresionante. Era
moscheea Ortakey. Din grădinile ei am zărit podul peste Bosfor,
acea limbă îngustă de beton care uneşte Asia cu Europa.
Aplecându-mă
deasupra unei fântâni, l-am văzut oglindit în apă pe bărbatul
îmbrăcat cu jacheta mea. Figura lui îmi dezvăluia propria
îngrijorare.
— Ai
bătut recordul mondial la gafe în lanţ, mi-a spus el în chip de
salut.
— Ştiu.
Ajută-mă să gândesc.
— N-ai prea
multă vreme pentru asta. Ia imediat un taxi şi du-te la aeroport.
Victima ta face probabil acelaşi lucru, dacă nu cumva şi-a luat
deja zborul cine ştie încotro. N-ar fi rău să dai totuşi un
telefon la Paris. S-ar putea ca omul care-ţi stabileşte misiunile
să-ţi fi lăsat un mesaj pe robot.
Am
urmat sfaturile sosiei mele. La aeroport am cumpărat un bilet spre
Frankfurt. Era zborul cel mai direct şi avionul pleca peste două
ore. La barul internaţional, ferit de mânia dezlănţuită a
şmecheraşilor islamişti, am dat de duşcă trei ginuri şi am
sunat la Paris, la biroul de contact. Nu era nici un mesaj
înregistrat pe robot. Am pus receptorul în furcă. Eram pe punctul
să mă îndrept spre sala de îmbarcare, când un impuls straniu m-a
făcut să formez celălalt număr de telefon din Paris, numărul
apartamentului pe care până nu demult îl considerasem, ca un
imbecil, casa mea, cu toate impozitele plătite la zi.
Erau
mai multe mesaje, toate de la prietenii iubitei mele franţuzoaice,
care îşi manifestau îngrijorarea colectivă că nu se întorsese
încă din Mexic. Mai era şi un mesaj cu glasul ei, care suna de
parcă ar fi avut un pumnal la numai câţiva centimetri de beregată:
„Eu sunt, răspunde-mi, te rog. Trebuie să vorbesc cu tine. Nu
ştiu ce se-ntâmplă cu mine, dar am nevoie de tine şi în acelaşi
timp nu mă pot întoarce până nu-l văd pe el. Nu mă urî! Eşti
atât de bun şi de generos! O să mă-ntorc de îndată ce vorbesc
cu el. Te iubesc, dar nu ştiu ce se-ntâmplă cu mine...". Am
închis înainte de a asculta tot. Aveam oricum destule pe cap ca să
mai fac şi pe mângâietorul.
Zborul
de la Istanbul la Frankfurt a durat cinci ore, dintre care am dormit
patru, ajutat de mai multe sticle de gin pe care o stewardesă mi
le-a adus cu o generozitate exemplară.
Înainte de a duce la bun sfârşit
o misiune încerc să dorm cât mai mult, şi cea mai bună
modalitate de a o face este să alung visele, aceste tărâmuri spre
care suntem conduşi împotriva voinţei noastre. Un coleg irlandez
m-a învăţat un truc ca să le elimin: trebuie să te gândeşti
stăruitor la un câmp verde, nesfârşit, care acoperă tot ceea ce
ai văzut înainte de a închide ochii. „Yoga asasinului", aşa
îi spunea irlandezul, şi, ce-i drept, nu dăduse greş niciodată,
însă în avion imaginea blestemată a iubitei mele franţuzoaice a
reuşit să sfâşie pânza verde şi a ţâşnit prin ea, proaspătă,
irezistibilă, ca şi cum tocmai atunci ar fi ieşit dintr-o lagună.
Într-o
zi de toamnă, ea mă luase de mână ca să facem o plimbare prin
Jardins du Luxembourg, îmi curătase castane calde cumpărate la
ieşirea din staţia de metrou Gobelins. Mai târziu, mă mângâiase
pe piept cu mişcări instinctive, după oboseala orgasmelor
bine coordonate, îmi dăduse
să beau din gura ei fierbinte Sancerre rece şi scrisese cu limba
cuvinte de amor pe oglindă. Pe o plajă din Puerto Rico îmi
strânsese mâinile între coapsele ei pe când o ungeam cu cremă de
protecţie solară, îmi ceruse să fac dragoste cu ea pe o masă de
blackjack într-un
cazinou din Orlando. Îmi citise versuri de Prevert, Thomas şi alţi
indivizi, care mă lăsaseră indiferent, şi îmi cântase la ureche
melodii de Brel, ale căror cuvinte mi s-a părut că le înţeleg.
N-a fost uşor să mă trezesc fără să mă agăţ cu disperare de
numele ei blestemat.
Taximetristul
care m-a dus de la aeroport în centru era turc, dar naţionalitatea
lui nu reuşise să-l smulgă din tagma universală a
indiscreţilor.
— Cum
vi s-a părut Istambulul? Frumos oraş, nu-i aşa? a bolborosit el
fără milă.
— De
unde ştiţi că vin de-acolo?
— Pentru
că ăsta e ultimul zbor internaţional. La Frankfurt aterizează un
avion la fiecare trei minute, dar zborurile din Turcia ajung pe pista
de securitate sporită. Din pricina kurzilor, ştiţi... Sânt o
adunătură de terorişti, iar nemţii îşi iau măsuri de
siguranţă.
— Am petrecut momente îngrozitoare
la Istanbul.
— Vă
cred. Asta li se întâmplă turiştilor care nu se lasă
sfătuiţi. La Istanbul, nici Alain Delon nu se-ncumetă să agate o
femeie; în schimb, suedezii şi nemţii îşi fac de cap la
Adrianopol. Toţi fac baie goi puşcă şi zac la soare pe nisip.
Acuma, dacă domnul e mai exigent, străzile din Galata sunt
înţesate de efebi ca-n poveşti. E un fel de Cadaques, dar acolo
marca germană deschide orice inimă sau orice poponeţ.
— Mulţumesc
pentru informaţie, dar eu îmi doream să regulez o femeie păroasă.
Pe mine mă excită îngrozitor vălul pe care-l poartă femeile
voastre, l-am asigurat pe fiul îndepărtat al lui Allah.
La
hotelul Frankfurter Hof mi-au dat o cameră în care puteam să joc
fotbal. Am cerut să mi se aducă o sticlă de
gin şi l-am sunat pe omul care-mi stabilea misiunile.
— Trebuie
să vorbesc chiar acum cu tine, mult şi pe-ndelete, l-am anunţat.
— Sigur
că da. Oriunde-ai fi, caută un telefon public şi sună-mă peste o
jumătate de oră la un număr pe care după aceea o să-l uiţi
pentru totdeauna, mi-a spus dictându-mi un număr de mobil.
Am
stat ceva vreme în holul hotelului. Era plin de femei frumoase. Era
ca un concurs în care se expunea frumuseţea feminină în toată
splendoarea ei. Mai multe cărţi de vizită prinse de decolteuri
m-au informat că la Frankfurt avea loc târgul anual de modă şi
design. Era ca şi cum aş fi văzut-o pe iubita mea franţuzoaică
într-un labirint de oglinzi. Dar frumuseţea e trecătoare, după
cum se ştie, aşa că m-am îndreptat spre o cabină telefonică
pentru a lua legătura cu omul care-mi stabilea misiunile.
— Fii
scurt, ador capacitatea de sinteză, mi-a spus.
— Ştiu.
Uite cum stau lucrurile: era cât pe-aci să omor un agent DEA, iar
după aceea cine crezi că mi-a salvat pielea lichidând doi
indivizi? Spune-mi, te rog, cine mă plăteşte?
— La dracu', nu sintetiza
atât! Ai spus DEA? Eşti sigur?
— N-am
văzut în viaţa mea dovezi atât de concludente.
— Cred
că o să ţi se dubleze suma. Te sun la Paris mâine la amiază. Te
priveşte cum ajungi acolo la timp, mi-a zis el şi a închis.
La
ieşirea din cabină am fost asaltat de o femeie slabă cu ochii
verzi.
— Cămaşa
asta e de la Kendo, m-a asigurat ea în franceză.
N-am
vrut să discut paternitatea. Una peste alta, se prea poate ca la
galeriile Lafayette să se vândă cămăşi de firmă.
— Ai
ochiul format, fetiţo. De ce nu vii cu mine să-i cercetăm
îndeaproape butonierele? i-am răspuns luând-o de talie.
Ochii
aceia verzi aveau în ei balsamul care îndepărtează visurile.
Un asasin scos la pensie
În
ziua următoare, la opt seara, urmând ordinele celui care-mi
stabilea misiunile, stăteam regeşte la volanul unui Mercedes Benz
şi aşteptam în parcarea de maşini închiriate a aeroportului
Charles de Gaulle. Avionul Concorde trebuia să aterizeze în câteva
minute, şi printre pasagerii zborului New York — Paris se afla
individul pe care nu-l cunoşteam decât după glas.
— Teamă
mi-e că năzbâtiile tale de la Istanbul au dat totul peste cap,
mi-a spus sosia mea din oglinda retrovizoare.
— Presupun
că ai dreptate. Am făcut ce trebuia, şi nu mă-ntreba de ce.
— Eu
ştiu prea bine de ce-ai făcut-o. Problema e că femeiuşcă asta
te-a făcut praf şi ţi-e cu neputinţă să te controlezi, a spus
el şi a adăugat: Nu ţi-e frică de întâlnirea cu tipul care-ţi
stabileşte misiunile? Ştii doar că în meseria ta nu există
concedieri, ci numai certificate de deces.
— Dacă
vine să mă vadă, o avea el un motiv. Nu l-am dezamăgit niciodată.
— Niciodată?
m-a întrebat el plin de sarcasm.
Am
tras un dos de palmă oglinzii ca să-l fac să tacă, dar mi-am dat
seama că avea dreptate. La ce naiba mă gândeam eu? în dimineaţa
aceea, venind de la Frankfurt, mă îndreptasem spre biroul de
contact pentru a aştepta telefonul tipului care-mi stabilea
misiunile. A fost punctual. A sunat de la aeroportul Kennedy şi
mi-a dat instrucţiunile pe care le urmam în acel moment. Apoi
am pornit pe jos, mergând cât puteam de repede ca să-mi limpezesc
gândurile, dar o forţă irezistibilă m-a împins către
apartamentul unde, până în urmă cu câteva săptămâni, locuisem
cu iubita mea franţuzoaică.
Tot
ce era acolo mi s-a părut îndepărtat şi străin.
Televizorul, mobila, aparatul video, combina muzicală, lămpile,
patul matrimonial, discurile, mulţimea de cărţi, tablourile,
barul, hainele din dulapuri, nimic din ce se afla în el nu-mi
aparţinea şi nu avea de-a face cu mine. M-am hotărât să bag
câteva costume şi cămăşi într-o valiză ca să pot pleca
definitiv de-acolo. În timp ce făceam asta, ochii ei mă priveau
din toate părţile, multiplicaţi în fotografii pe care i le
făcusem în multe locuri şi pe care le atârnasem cu mâna mea pe
pereţi. Atunci a sunat telefonul, de trei ori, şi a intrat pe
robot. Era ea. Glasul mi s-a părut foarte îndepărtat şi obosit.
Vorbea despre dragoste, despre o greşeală îngrozitoare, despre
ruşine şi despre întoarcere, de îndată ce avea să scape din
încurcătura din care trebuia să iasă singură. Rostea
insistent cuvinte de iubire, îmi amintea de zilele fericite
petrecute împreună, se blestema, iar eu m-am răzbunat pe pereţii
aceia până mi-a dat sângele, pentru a rezista ispitei de a ridica
receptorul.
„M-ai
trădat, fetiţo. Nu pot trece peste genul ăsta de trădare",
am şoptit eu închizând uşa în urma mea. Glasul ei
a continuat să plutească în singurătatea acelui apartament
în care nu aveam să mă mai întorc niciodată.
Un
bărbat gras care căra o valiză şi purta o gabardină căptuşită
s-a apropiat de maşină. Am ieşit ca să deschid portiera din
dreapta mea.
— Ei
bine, în sfârşit ne cunoaştem, întâlnirea asta n-ar fi trebuit
să aibă loc niciodată, dar, în fine, aşa stau lucrurile, a
spus vocea pe care o cunoşteam atât de bine.
— Spune-mi unde
să te duc, i-am răspuns.
— O
să facem o plimbare. O să mergem pe malul Senei, dacă n-ai
nimic împotrivă, a sugerat.
Noaptea
era răcoroasă, liniştită şi, după ce am parcat maşina, ne-am
plimbat o jumătate de oră pe lângă Trocadero. Omul care-mi
stabilea misiunile fuma ţigară de la ţigară, avea o tuse groasă
şi, de fiecare dată când încercam să deschid gura, îmi
răspundea cu un gest al mâinii: „Încă
nu, băiete, acum mă gândesc". În cele din urmă a arătat
spre o bancă şi ne-am aşezat pe ea.
— Spune-mi, ai ceva
să-i reproşezi celui care-ţi dă de mâncare? a început el.
— Nu,
absolut nimic, iar tu ştii prea bine asta.
— Perfect.
Acum eşti un om bogat. Nu mă interesează ce-ai făcut cu banii pe
care i-ai câştigat, dar trebuie să fi strâns o sumă frumuşică.
Eşti în poziţia ideală pentru a te retrage.
— Mergi direct la subiect.
— Nu-i
vorba despre faptul că ai făcut prea multe greşeli; problema e că
le-ai făcut pe toate. Presupun că din pricina oboselii, a
stresului, sau cum naiba i se spune acum. E un semnal de alarmă,
care îţi atrage atenţia că trebuie să te retragi.
— Să
înţeleg că mi-a fost semnată condamnarea?
— Nu
deveni melodramatic. E adevărat că atitudinea ta ne-a creat
probleme, dar am avut întotdeauna încredere în tine. Nu eşti un
mardeiaş pe care să-l razi dintr-o lovitură. Eşti un profesionist
respectat şi vrem să te retragi în mod demn.
— Prea
bine. Ce trebuie să fac?
— Să
duci totul la bun sfârşit, dar singur. E prima şi ultima oară
când ne vedem. Telefonul de contact nu mai există şi poţi fi
sigur că n-am să te mai sun. Trebuie să ajungi la capăt în
termenii stabiliţi. O să ţi se dubleze suma, dar, insist,
vrem să faci treaba singur şi repede.
— Bine.
S-a făcut. Fără hăitaşi, fără ajutor, singur. Accept.
— Ai
vreo întrebare înainte de a ne despărţi?
— De
ce trebuie să-l lichidez?
— Chiar
te interesează motivul?
— E ultima mea misiune. la-o ca pe o
curiozitate a unui pensionar.
— De
ce nu? Fie. Victor Mujica joacă murdar cu toată lumea. E un tip
abil, inteligent, alunecos şi, mai ales, are cazierul curat ca
lacrima. Tipul ăsta n-a trecut în viaţa lui strada pe roşu, în
schimb ţine în şah mai multe grupuri care fac trafic de droguri în
Statele Unite. Şi-a construit o reţea enormă care-i permite să se
aprovizioneze de pe pieţele asiatice şi care a făcut ca preţurile
să scadă teribil. Asta nu le place deloc columbienilor şi nici
băieţilor de la Miami, însă până acum nu i-au putut clinti
nici măcar un fir de păr din cap, pentru că el şi-a căutat cea
mai bună acoperire.
— DEA?
— Exact, îi unge pe cei de la DEA,
iar ei îl îngrijesc ca pe un bebeluş. Şi ce-i mai ciudat în
toată povestea asta este că marfa lui, deşi ieftină, e de foarte
bună calitate. Tipul ăsta e un fel de filantrop al drogurilor şi
din pricina asta trebuie să-l elimini. Acum ai priceput?
— Cât
timp am la dispoziţie?
— Foarte
puţin. Ai rezervare la zborul Concorde de mâine, iar la New
York te aşteaptă un bilet al TWA pentru Mexico D.F. Surpriza de la
Istanbul i-a dat peste cap toate planurile şi a hotărât să se
întoarcă. Trebuie să acţionezi înainte să se dezmeticească.
— Cine erau hoiturile din bazar?
— Începători.
Mardeiaşi în serviciul DEA din Istanbul. Te-au confundat cu un
ucigaş plătit trimis de columbieni. Mujica te-a salvat pentru că a
crezut că eşti mesagerul lui, omul care aducea banii pentru un
transport de heroină, şi s-a gândit că ai căzut în mâinile
mardeiaşilor. O serie nesfârşită de confuzii. Acum ştii toată
povestea. La revedere şi mult noroc, killerule.
L-am
văzut îndepărtându-se cu paşi obosiţi spre staţia de taxiuri,
s-a urcat într-unul din ele şi oraşul l-a înghiţit pentru
totdeauna.
Am
rămas pe bancă o bună bucată de vreme, gândindu-mă că
ajunsesem la cea din urmă misiune a mea. Ce naiba, venise clipa
retragerii, dar niciodată nu aveam să fiu unul dintre acei
pensionari care-şi omoară urâtul prin parcuri, hrănindu-şi
visele înfrânte sau îndopând acei detestabili şobolani cu aripi
pe care unii îi numesc porumbei.
Aveam
un cont destul de bine burduşit la o bancă din Grand Cayman şi am
ştiut întotdeauna că mă voi retrage la cincizeci de ani. Toată
lumea îşi face planuri pentru această vârstă. Planul meu era
foarte simplu: o casă pe malul mării în Bretania, alături de
franţuzoaica mea iubită, care avea să-mi citească versuri de
neînţeles, în timp ce eu aveam să recit texte din bolerouri.
La naiba. Vârsta
pensionării mă găsea singur, ca un naufragiat. La naiba. Trebuia
să fac ceva ca să evit asta.
M-am
urcat în Mercedes şi am început să mă învârt pe bulevardele
din jurul Arcului de Triumf. Cele mai frumoase târfe din Paris îşi
oferă acolo trupurile ca nişte fructe coapte. Erau negrese, albe,
exagerat de albe, mulatre, vietnameze, chinezoaice, bărbaţi
atletici travestiţi, fete cu alură de studente la birotică.
Deodată am văzut-o pe cea pe care o căutam: minionă, cu şolduri
ferme, şatenă, cu sânii mici şi tari, cu gura mică şi roşie.
— Urcă,
i-am poruncit.
— Trei
sute de franci pe oră, mi-a spus când s-a aşezat pe scaun.
— Adaugă
un zero şi-o să facem dragoste toată noaptea.
— Eşti
cumva şeic sau sultan? O să mă regulezi în palatul tău?
— Ţi
se pare suficient de bine dacă o facem la hotelul Lutecia?
— Cred
că eşti regele Solomon, iar eu, regina din Saba.
— Da,
şi sunt dispus să-i satisfac toate dorinţele reginei mele.
Recepţionerul
de la hotelul Lutecia s-a uitat cu neîncredere la fusta extrem de
scurtă a însoţitoarei mele. În timp ce completam fişa de
înregistrare, a căutat cuvinte elegante pentru o întrebare
veninoasă.
— Domnul
şi doamna se înregistrează împreună?
— Domnul
tocmai v-a dat documentele sale, iar domnişoara e foarte
obosită. La acest hotel există vreun regulament care să-i
interzică unui tată să se cazeze cu fiica lui în aceeaşi cameră?
— Nicidecum,
domnule, n-am vrut să vă supăr.
— Dar
v-aţi gândit totuşi că fiica mea e o ârfă, am replicat eu.
— Vai,
vă rog, nu mi-aş permite niciodată să gândesc aşa ceva!
— Tati, la boutique e
o bluză care-mi place foarte mult, a insinuat responsabila cu
paternitatea mea recentă.
— Comand-o
şi spune-le s-o treacă în contul camerei, i-am spus, înmânându-i
cheia.
Însoţitoarea
mea avea douăzeci şi trei de ani, după cum reieşea dintr-un
buletin de identitate care-o arăta slabă şi cu aerul sumbru al
unei fete crescute într-o suburbie. Câteva luni petrecute în
răsfăţ ar fi putut-o transforma într-o iubită pe cinste. Avea
talent pentru aşa ceva. Când m-a întrebat dacă puteam cere nişte
sandvişuri iar eu, în schimb, am comandat langustă cu sos
american, s-a aşezat pe genunchii mei ca să mă muşte de lobii
urechilor şi mi-a sugerat să nu uit şampania.
Zece
minute mai târziu pusese stăpânire pe toată camera şi-şi
contempla fericită trupul gol, reprodus în toate oglinzile. Când
chelnerul a bătut la uşă, şi-a adunat hainele înainte de a
dispărea în baie. Avea stofă, fetişcana. Măcar de-ar fi
găsit într-o zi pe cineva care s-o transforme într-o iubită de
toată frumuseţea...
— N-ai
mâncat nimic. Nu ţi-e foame? m-a iscodit ea cu gura aceea mică şi
roşie.
— Nu.
Iar langusta nu se mănâncă atunci când ţi-e foame, ci atunci
când ai apetit.
— Bineînţeles.
Săracii mănâncă de foame, iar cei bogaţi când au apetit.
— Din
ce suburbie eşti?
— Din
Creteil. Dar şampania se bea atunci când ţi-e sete?
Ca
amantă era îngrozitoare. Abia dacă-şi mişca şoldurile, iar asta
o făcea cu singurul scop de a-l uşura cât mai repede pe client,
dar ştia să mintă bine, simulând orgasme însoţite de gâfâituri
senzuale.
— Cu
ce te ocupi? m-a întrebat mângâindu-mi părul de pe piept.
— Mă
ocup cu uciderea oamenilor. Sânt asasin. Killer.
— Ca
Leon? Ai văzut filmul?
— Da.
Ca Leon. Numai că nu sunt atât de imbecil.
A adormit cu capul pe pieptul
meu, şi atunci am început să vorbesc cu ea de parcă ar fi fost
iubita mea. I-am spus că o iert, că după ce-mi voi fi terminat
ultima misiune în Mexic aveam să o caut şi că ne vom întoarce
amândoi să trăim pe malul mării şi departe de moarte.
Moartea
şi taraful său
După
zborul cu avionul Concorde, de două ori mai rapid decât sunetul,
cel de la New York la Mexico D.F. mi s-a părut la fel de monoton ca
o călătorie cu trenul.
— Ei
bine, de unde o să-ncepi? m-a întrebat din oglindă tipul îmbrăcat
cu o canadiană la fel cu a mea.
— O
să fac rost de o armă, i-am răspuns.
— Un
Browning de patruzeci şi cinci? a insistat el.
— Nu
e momentul cel mai potrivit pentru asemenea exigenţe. Dar o să
găsesc ceva ca lumea, l-am asigurat.
— Mult noroc, pensionarule, mi-a urat
cunoscutul meu.
— Las
valiza la bagaje. Ai grijă de ea, i-am spus în încheiere.
Taximetristul
care m-a dus de la aeroport la Zona Roşa era un profesionist al
sfaturilor bune. În concepţia lui, trebuia să duc o viaţă
ascetică, fără să mănânc sau să beau, pentru că guvernul
otrăvise multe alimente şi băuturi pentru ca oamenii să se
preocupe de alte lucruri şi să nu mai vorbească despre depreciere.
— E
ca în Anglia, şefule. Acolo, ca să nu mai trăncăneşti despre
prinţul Charles, despre amanta lui, Lady Tampax, despre Diana cea
slăbuţă şi prinţişorii ei, hoţomanca aia de regină a poruncit
ca vacile să devină nebune. Zona Rosa
e un fel de mare magazin de arme. Am dat o raită, examinând
fierăraia pe care-o etalau bodyguarzii de la mai multe firme de
pază. Mi-a plăcut un Colt de calibrul treizeci şi opt care se iţea
de la brâul unui slăbănog la ieşirea de la Sanborn's. Am
împăturit cu grijă o bancnotă de o sută de pesos şi m-am
apropiat de el.
— Mă
scuzaţi, dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră, i-am spus
strecurându-i bancnota în buzunarul cămăşii.
— Cu
cea mai mare plăcere, domnule, mi-a răspuns, prefăcându-se că nu
băgase de seamă nimic.
— La
toaletă e un târfoi. M-am dus să fac pipi şi m-a pipăit. Asta nu
se face unui bărbat. N-aţi vrea să-l băgaţi în sperieţi?
— Ba
bine că nu! Hai să-l mătrăşim pe nemernic, a spus el,
scoţându-şi pieptul în afară.
— Dar
trebuie să fim discreţi, pentru că e fiul unui prieten şi, pe
deasupra, mai e şi de familie bună. Intru eu primul, vorbesc cu el
şi după aceea veniţi dumneavoastră şi mi-l băgaţi în
sperieţi cum se cuvine.
— Nu
vă faceţi griji. Vin în urma dumneavoastră. Haideţi să-l vedem
pe tânărul cu pricina.
La
toaleta pentru bărbaţi erau doi indivizi în faţa pisoarului. Au
început să înjure când am intrat arătându-le un afiş pe care
scria: „Curăţenie la toalete. Vă rugăm să ne scuzaţi".
Când
şi-au terminat treaba şi au plecat, am atârnat afişul pe uşă.
Imediat după aceea am închis uşile cabinelor şi am
aşteptat. Paznicul a apărut după câteva minute.
— S-a-ncuiat acolo. Cred
că se simte ruşinat, i-am spus, arătându-i una dintre uşi.
— Ieşi
de-acolo, tinere. Ieşi, n-o să păţeşti nimic, l-a asigurat
paznicul apropiindu-se de uşă.
Am
profitat de momentul cănd stătea cu spatele la mine ca să-l lovesc
cu capul de peretele despărţitor şi mi-am desavârşit opera
dându-i două lovituri după ceafă. Era destul de uşor şi nu m-a
costat prea mult să-l aşez pe un vas de closet. Avea un Colt
impecabil, şi cele douăsprezece gloanţe de rezervă mi-au
intrat repede în buzunare, înarmat, am lăsat în urmă Zona Rosa
şi am mers pe jos până la sediul Sanborn's de pe bulevardul
Insurgentes, N-aveam nici un motiv deosebit sa merg într-acolo, dar
mi-am amintit ca una din fotografii îl înfăţişa pe individul pe
care trebuia să-l ucid plimbându-se prin faţa librăriei El
Pendulo, foarte aproape de acel loc, în Colonia Condesa. Mi-am mai
amintit şi că, în altă fotografie, apărea în dreptul unei case
pe al cărei frontispiciu era un afiş din care se întrezărea numai
cuvântul „viaţă". Am luat o bere şi am aşteptat să fiu
străfulgerat de o revelaţie.
„Viaţă."
Colonia Condesa. ONG. Colonia Condesa, cartierul preferat al
artiştilor, intelectualilor mic-burghezi, progresişti şi, de ce
nu, sediul unei organizaţii non-guvernamentale al cărei nume
include cuvântul „viaţă". Căutam acul în carul cu fân.
Pe
bulevardul Baja California am găsit un hotel cu un nume
premonitoriu : El Triunfo. Am luat o cameră şi am cerut cu
împrumut acea replică la enciclopedia Espasa care e cartea de
telefoane a oraşului Mexico D.F.
La cinci
dimineaţa, după ce am băut litri întregi de Coca-Cola, după ce
am fumat cinci pachete de ţigări şi am recitit numele a sute de
firme şi organizaţii care se terminau cu cuvântul „viaţă",
am găsit ce căutam: Institutul Locuinţei Pro-Viaţă, Atlixco colţ
cu Alfonso Reyes, Colonia Condesa. Am avut o iluminare datorită
acestei descoperiri şi am început să mă gândesc la
combinaţiile care coincideau cu ceea ce ştiam despre individul
respectiv: Istanbul, congres, marile oraşe, Institutul
Locuinţei, problema migraţiei, Pro-Viaţă. „Bingo!", m-am
trezit spunând în timp ce-mi puneam canadiana şi verificam
încărcătorul Colt-ului de calibrul treizeci şi opt.
Poarta
hotelului era închisă cu un lanţ gros, şi nu mi-a fost uşor să-l
trezesc pe portarul de noapte.
— Nu, ascultaţi-mă.
Nu vă pot lăsa să ieşiţi la ora asta. E foarte devreme şi hoţii
încă se plimbă nestingheriţi. O să vă fure până şi sufletul.
Mai bine aşteptaţi să se facă ora şase. Haideţi, turnaţi
dumneavoastră berea, iar eu vă invit la nişte turte de mălai
pregătite de bătrânica mea.
În
timp ce deschideam o sticlă de Corona, i-am mulţumit acelui om
pentru prudenţa lui. Uitasem că Mexico D.F. e un oraş în care
noaptea aparţine delincvenţilor de la Poliţia Judiciară. Am băut
şi am mâncat turtele de mălai, reci, însă foarte gustoase, şi
de îndată ce s-au ivit zorii am ieşit în stradă.
Am
recunoscut imediat casa. Era cea pe care o văzusem în fotografie.
Nu lipsea decât individul din faţa porţii. Vizavi, despărţită
de bulevardul Alfonso Reyes, se afla o biserică. Din fericire,
bisericile din Mexic îşi deschid devreme porţile pentru enoriaşi.
Am intrat. Era aproape pustie, aşa încât nu mi-a fost prea greu să
ajung la uşa care dădea spre scările dinspre clopotniţă. Un
strat gros de praf acoperea treptele, semn că nu trecuse nimeni
pe-acolo de multă vreme.
Încet-încet,
strada s-a umplut de viaţă. Un chioşc de flori şi-a etalat
culorile în lumina dimineţii. Altul a început să expună ziare şi
reviste, în casa pe care o supravegheam a intrat un băiat care n-a
mai ieşit. Mai târziu au intrat două fete pe care le-am văzut
reapărând o jumătate de oră mai târziu.
A
sunat poştaşul, băiatul a deschis şi a luat corespondenţa.
Orele
se scurgeau încet, îmi concentrasem întreaga atenţie asupra
acelei case, dar nu mă puteam împiedica să nu mi-o imaginez în
răstimpuri pe iubita mea plimbându-se pe bulevard. Ce-aş face dacă
aş vedea-o? Aş coborî pentru a-i ieşi în întâmpinare? O fi
fost acolo, în Mexico D.F., în Veracruz sau se afla într-un avion
care se îndrepta spre Paris?
La
două după-amiază s-a oprit în faţa casei un băiat care aducea
pizza. A lăsat trei cutii. Trei. Iar eu nu văzusem intrând decât
un băiat. Cine erau ceilalţi doi comeseni?
După
patru m-am luptat cu somnul care mă cuprinsese şi i-am fost
recunoscător cerului care, printr-un zgomot răguşit, anunţa
apropierea unei furtuni dinspre nord. Norii negri au cufundat cât ai
clipi strada în întuneric, şi aproape imediat după aceea s-a
dezlănţuit ploaia torenţială. L-am văzut pe băiat ieşind în
stradă. A intrat în magazinul colţ cu Atlixco şi după alte
câteva minute a ieşit cu două cartuşe de ţigări. Din locul meu
de veghe am recunoscut caligrafia mărcii Chesterfield şi m-am
gândit din nou la iubita mea, pentru că ea fuma ţigări din
acelea.
La
opt seara continua să plouă. Eram ud până la piele şi dârdâiam
ca un câine. Mă menţineam treaz mutând gloanţele dintr-un
buzunar în celălalt ca şi cum ar fi fost mărgelele unui şirag de
mătănii. Uşa casei s-a deschis iar. Era tot băiatul. Când
se pregătea să închidă uşa în urma lui, s-a întors pe jumătate
şi, cu toate că eu n-aveam cum să aud ce spunea, era limpede că
vorbea cu cineva dinăuntru. Imediat după aceea a întors cheia în
broască de două ori şi a pornit grăbit la drum prin ploaie.
M-am
hotărât să cobor şi am făcut-o la timp, pentru că în felul
acesta am reuşit să-l împiedic pe un bătrânel să închidă
uşile bisericii.
— Nu
vă observasem, domnule. Puţin mai lipsea să rămâneţi închis
aici până mâine dimineaţă.
Ploaia
se înteţise. Pe stradă nu era nici ţipenie de om şi deodată,
după câteva fulgere, s-a întrerupt curentul electric.
M-am
oprit în faţa casei. Am strâns pistolul în mâna dreaptă, am
aşteptat să fulgere din nou şi m-am năpustit asupra uşii.
Casa
era cufundată în întuneric, cu excepţia capătului unui coridor,
unde se vedea licărind o luminiţă slabă. Cu spatele lipit de zid,
am trecut prin faţa a două încăperi ce slujeau drept birou şi
după aceea prin faţa bucătăriei. Am armat pistolul şi, dintr-un
singur şut, am deschis ultima uşă.
Iubita
mea franţuzoaică a deschis nişte ochi foarte mari, înecaţi în
lacrimi, a încercat să se ridice de pe perna pe care stătea, însă,
văzând pistolul, singurul lucru pe care l-a făcut a fost să
deschidă gura mică şi roşie. Pâlpâirea unei lumânări
care ardea în încăpere se reflecta pe obrajii ei.
Lângă
ea se afla cel pe care trebuia să-l ucid, palid ca moartea şi cu
trupul scuturat de friguri. Era leoarcă de transpiraţie. Prin
venele individului aceluia curgea sânge adevărat. M-a privit
şi a închis ochii, dându-mi de înţeles că pricepea cum stau
lucrurile.
— Ei...
să nu-i faci nimic... E o franţuzoaică... s-a băgat în
povestea asta fără să ştie nimic, a spus el.
— Am
vrut să mă întorc, dar nu-l puteam lăsa aşa. Uite ce i-au făcut,
a suspinat iubita mea franţuzoaică.
— Vă
cunoaşteţi? Atunci tu...?
Individul
n-a reuşit să termine propoziţia, pentru că i se încleştase
gura din pricina unei doze prea mari de heroină.
— Lumea
e mică, al dracului de mică, am răspuns.
— S-a
întors ieri dintr-o călătorie, a continuat, suspinând, iubita mea
franţuzoaică. Am venit să-mi iau rămas-bun, dar au apărut
nişte indivizi care i-au injectat ceva. Trebuie să chem un medic,
dar nu mă lasă.
— Cei
de la DEA, nu-i aşa?
— Ticăloşii...
Au crezut că am vrut să-i trag pe sfoară la Istanbul... Mi‑au
injectat cinci doze... ieri...
drept pedeapsă...
— Ce
este DEA? De ce vorbiţi de parcă v-aţi cunoaşte? Nu înţeleg
nimic. Nimic! Scoate-mă de-aici! Vreau să mă întorc la Paris, la
mine acasă! a spus cu vocea sugrumată sărmana mea iubită
franţuzoaică.
— Acum
ştii pentru ce am venit, dar înainte de asta vreau să ştiu de ce
faci ceea ce faci. De ce bagi droguri de calitate şi ieftine în
Statele Unite?
— Pentru
că îi urăsc... Pe nemernicii ăia trebuie... trebuie să-i
distrugi... Vor heroină? Eu le dau... şi aproape pe gratis...
Trebuie să-i macini pe dinăuntru... e singura noastră scăpare, a
latino-americanilor, înţelegi? Pentru fiecare „trup ciopârţit"...
pentru fiecare mexican... pe care-l umilesc la graniţa lor
blestemată... eu... eu distrug mai mulţi americani, înţelegi?
— Adio, filantropule,
i-am spus apropiindu-i ţeava pistolului de gură.
Împuşcătura
a fost seacă şi scurtă. Aşa latră pistoalele Colt de calibrul
treizeci şi opt. Sărmana mea iubită franţuzoaică tremura cu
ochii larg deschişi. Am luat-o în braţe, înjurând în gând
blestematele capcane ale vieţii.
— Scoate-mă
de aici..., a murmurat ea la pieptul meu.
— Bineînţeles,
dragostea mea, i-am şoptit la ureche înainte de a-i înfige un
glonţ sub minunatul ei sân stâng.
Da,
e adevărat, o iubeam, însă în ultima mea misiune nu puteam face
altceva. Eram un killer, iar profesioniştii nu amestecă
sentimentele cu munca.
Înainte
de a ieşi de-acolo, m-am dus la bucătărie şi am deschis toate
gurile de gaz.
Mă
urcam într-un taxi pe bulevardul Tamaulipas când am auzit explozia.
— Ce-a fost asta,
şefule? m-a întrebat taximetristul.
— Furtuna.
Ce altceva ar fi putut să fie?
— Vă
deranjează muzica?
— Nu. Las-o.
Tocmai
descoperisem că la radio se auzeau versurile acelui cântec popular
care spune:
...a
vrut să mai rămână când a văzut că-s trist, dar rânduit
fusese ca-n noaptea aia chiar iubitul să şi-l piardă...
Probabil cel mai faimos scriitor
chilian contemporan, Luis Sepulveda, născut
la Ovalle în 1949, a străbătut încă de foarte tânăr
teritoriile posibile ale geografiei şi utopiei, din selva
amazoniană în deşertul Saharei, din Patagonia până la Hamburg,
din celulele dictatorului Pinochet pe navele organizaţiei ecologiste
Greenpeace. Din 1997 trăieşte la Gijon, în Spania. Din această
viaţă extrem de agitată a dat la iveală povestiri şi romane care
l-au impus imediat drept unul dintre cei mai înzestraţi romancieri
şi nuvelişti sud-americani şi nu numai.
A
debutat cu un volum de versuri, pe când avea doar şaptesprezece
ani. Trei ani mai târziu îi apărea prima carte de povestiri,
intitulată Cronicile lui Pedro Nimeni. I-au urmat
romanele Bătrânul care
citea romane de dragoste (1989, recompensat cu Premiul
Tigre Juan), Lumea de la
capătul lumii (1989), Nume de toreador (1994),
Povestea unui pescăruş
şi a motanului care l-a învăţat să zboare (1996),
Jurnalul unui killer sentimental. Yacare (1996), Hot Line
(2002), volumele de povestiri Patagonia Express (1995),
Neântâlniri (1997)
şi Istorii marginale (1999),
acestea din urmă apărute mai întâi în ziarul spaniol El
Pais. A fost distins cu premii literare
de mare prestigiu în lumea hispanică şi tradus în numeroase ţări.
Cu Jurnalul unui killer sentimental
şi Yacare,
Luis Sepulveda
valorifică din plin resursele romanului poliţist, de care s-a
simţit atras întotdeauna. Dacă în Jurnalul unui killer
sentimental asasinul
încalcă, din pricina faptului că e îndrăgostit, toate regulile
impuse de profesia sa implacabilă, în Yacare detectivul
unei firme de asigurări nu poate să nu depăşească limitele
misiunii, lăsându-se călăuzit de flerul său de fost poliţist,
în timp ce asasinul plătit îşi conduce cititorul de la Paris la
Madrid şi de la Istanbul în Mexic, în căutarea viitoarei sale
victime — o ţintă deloc uşor de găsit —, detectivul firmei de
asigurări îşi părăseşte, pentru o vreme, biroul din Zurich
pentru a pătrunde în lumea necunoscută a indienilor anare,
misterioşi locuitori
din sudul Braziliei, a căror existenţă e strâns legată de
yacare, mici
caimani care, după cum se va vedea, sunt extrem de preţioşi.
