vineri, 3 ianuarie 2014

Un Profesionist ramane intotdeauna singur

Jurnalul unui killer sentimental



O zi proastă

Ziua a început prost, şi asta nu pentru că aş fi eu superstiţios, însă cred că în asemenea zile cel mai bine e să nu accepţi nici o misiune, chiar dacă recom­pensa însemna un cec cu şase zerouri, scutit de impozite. Ziua a început prost, şi târziu, pentru că am aterizat la Madrid la şase şi jumătate, era foarte cald, iar în drum spre hotel taximetristul a ţinut morţiş să-mi ţină o poliloghie despre campionatul european de fotbal. Aş fi avut chef să-i înfig în ceafă ţeava unui pistol de calibrul patruzeci şi cinci ca să-l fac să-şi ţină pliscul, însă nu aveam la mine nici o armă şi, în plus, un profesionist nu se apucă să tragă într-un cretin, chiar dacă respectivul e taximetrist.
La recepţie mi-au dat cheile de la cameră şi un plic. În el se afla o fotografie înfăţişând un grup de şase indivizi arătoşi, toţi între treizeci şi patruzeci de ani, care semănau destul de mult între ei; dar pe mine nu mă interesa decât cel care avea în jurul capului un cerc făcut cu carioca. Asta era misiunea mea, iar tipul cu pricina nu mi-a plăcut. În partea de jos a fotografiei se putea citi: „A treia întâlnire a organizaţiilor non-guvernamen­tale, ONG". Nici asta nu mi-a plăcut. Niciodată nu mi-au plă­cut filantropii, iar tipul mirosea de departe a filantropie modernă. Minima etică profesională interzice întrebările legate de viaţa indivizilor pe care tre­buie să-i lichidezi, dar privind fotogra­fia aceea am devenit curios şi asta m-a deranjat. În plic nu mai era nimic altceva, şi de fapt aşa se şi cuvenea să fie. Trebuia să încep să mă familiarizez cu acel chip, să observ amănuntele rele­vante cu privire la punctele lui forte sau la slăbiciunea sa. Chipul omenesc nu minte niciodată; e singura hartă care înregistrează toate teritoriile în care am locuit.
Tocmai îi dădeam bacşiş băiatului care îmi cărase valiza sus când a sunat tele­fonul. Am recunoscut glasul omului care-mi stabilea misiunile, un tip pe care nu l-am văzut niciodată şi nici nu vreau să-l văd, pentru că aşa stau lucru­rile între profesionişti, dar al cărui glas l-aş putea recunoaşte dintr-o mie.
Ai călătorit bine? Ţi-au dat plicul? Îmi pare rău că ţi-am stricat vacanţa, a spus el în loc de salut.
Da, la toate întrebările; cât despre vacanţă, nu te cred.
Mâine va trebui să călătoreşti, a continuat el. Încearcă să te odihneşti.
De acord, am spus şi am închis.


M-am întins în pat şi m-am uitat la ceas. Mai erau cinci minute până să ate­rizeze avionul care o aducea pe fata mea — ce nepotrivit e să o numesc astfel — din Mexic, şi mi-o închipuiam pârguită de soarele din Veracruz. Îi pro­misesem că vom petrece împreună o săptămână la Madrid înainte de a ne întoarce la Paris. O săptămână în care să mergem prin librării şi să vizităm muzee, lucruri care ei îi plăceau şi pe care eu le acceptam stăpânindu-mă cu greu să nu casc, pentru că fata asta — desigur, e cu totul nepotrivit să o numesc astfel — mă făcuse să-mi pierd minţile.
Un profesionist trăieşte singur. Ca să-şi potolească poftele trupeşti, lumea îi oferă o mulţime de târfe. Întotdeauna am respectat cu sfinţenie această lozincă misogină. Întotdeauna. Până am cunoscut-o pe ea.
S-a întâmplat la o cafenea de pe bule­vardul Saint-Michel. Toate mesele erau ocupate şi ea m-a întrebat dacă putea să bea o cafea la masa mea. Venise încărcată cu o grămadă de cărţi pe care le-a pus pe jos; a cerut o cafea şi un pahar cu apă, a luat una din cărţi şi a început să facă sublinieri cu carioca. Eu mi-am văzut de ale mele ca şi până atunci: am răsfoit programul curselor hipice.
Dintr-o dată m-a întrerupt şi mi-a cerut un foc. I-am întins bricheta şi ea mi-a strâns mâna între palme. Se ţinea de şotii fetişcana. Există femei care te fac să înţelegi că au chef de hârjoană fără să scoată o vorbă.
Câţi ani ai?", am întrebat-o.
Douăzeci şi patru", mi-a răspuns cu o gură mică şi roşie.
Eu, patruzeci şi doi", i-am mărtu­risit uitându-mă în ochii ei migdalaţi.
Eşti tânăr", m-a minţit ea cu toată tandreţea ce emana din gesturile ei, fie că fuma, fie că-şi aranja părul, care avea culoarea castanelor coapte şi unduirea fină şi delicată a apei alunecând pe stâncile acoperite de muşchi.
Vrei să mănânci înainte sau după ce ne regulăm?", am întrebat-o când l-am chemat pe chelner să-i cer nota de plată,
Mănâncă-mă şi regulează-mă în ce ordine vrei", mi-a răspuns, în stilul căr­ţilor pe care le citea.
Am ieşit din cafenea şi am intrat în primul hotel pe care l-am văzut. Nu‑mi aminteam să mă mai fi culcat cu vreo fată atât de stângace; nu ştia nimic, dar avea chef să-nveţe. Şi a învăţat atât de de bine, încât am încălcat regula elemen­tară de a rămâne singur şi m-am transformat într-un killer cuplat.
Voia să fie traducătoare şi, ca toate intelectualele, era suficient de naivă ca să-nghită orice scorneală, aşa încât nu mi-a fost greu să o conving că eram reprezentantul unei firme de aeronau­tică şi de aceea trebuia să călătoresc mult.
Trei ani cu ea. S-a transformat repede în femeie, i s-au rotunjit şoldurile de atâtea unduiri, privirea i-a devenit şireată, a înţeles că plăcerea constă în a fi exigent, trupul i s-a obişnuit cu mătasea, cu parfumurile scumpe, cu res­taurantele unde chelnerii sunt eleganţi ca nişte ambasadori şi cu bijuteriile de firmă. A făcut un mare salt, de la fetişcană la franţuzoaică stilată.
Şi între timp am încălcat mai multe reguli de securitate, în special pe acelea privind singurătatea, obligaţia de a rămâne anonim, necunoscut, de a nu fi altceva decât o umbră, iar locul unde îmi stabileam contactele s-a preschimbat într-un birou în care trebuia să ajung în fiecare dimineaţă. După-amiezele şi nopţile mi le petreceam cu iubita mea într-un apartament ce începuse să miroasă a casă burgheză, pentru că acolo veneau prietenii ei şi se dădeau petreceri. În aceşti trei ani am dus la bun sfârşit mai multe misiuni în Asia şi America, şi cred că m-am depăşit pe mine însumi ca profesionist, deoarece de fiecare dată am acţionat rapid pentru a mă putea întoarce la ea. După cum am mai spus, îmi pierdusem minţile din pricina ei.
Pe la nouă seara am hotărât să ies din hotel ca să mănânc ceva şi să beau un pahar de gin. Ştiam că nu avea să-i placă să rămână singură la Madrid, îi plătisem o lună de vacanţă în Mexic, ca s-o ţin departe câtă vreme îndeplineam o misiune la Moscova. Câţiva ruşi deve­niseră din cale-afară de obraznici cu cineva de la Call, iar acel cineva mă plătise pentru a le aduce aminte că nu sunt altceva decât nişte amatori. Nu. Nu avea să-i placă să rămână singură la Madrid, în sfârşit, urma să-i spun după a doua sau a treia tură.
După ce m-am ghiftuit cu fructe de mare într-un restaurant galician, am făcut o plimbare lungă prin împreju­rimile muzeului Prado. Nu trebuia să mă gândesc la tipul din fotografie, dar nu reuşeam să mi-l scot din minte. Nu ştiam nici măcar cum îl cheamă, ce naţionalitate are, însă ceva îmi spunea că era latino-american şi că, într-un fel sau altul, drumurile noastre începeau să se apropie.
Tipul ăsta e o misiune ca oricare alta, nimic mai mult. O misiune care, de îndată ce el va da ortul popii, va însemna pentru mine un cec cu şase zerouri, scutit de impozite, aşa că lasă-te de prostii", mi-am spus intrând într-un bar.
M-am sprijinit în coate de tejghea, am cerut un gin şi m-am hotărât să‑mi aerisesc creierul uitându-mă la tele­vizorul care atrăgea privirile tuturor. Pe ecran, o grăsană tembelă primea apeluri telefonice de la alţi tembeli şi după aceea învârtea roata unei tombole.
Premiile nu erau la fel de imbecile ca participanţii la program, într-o pauză, ecranul s-a umplut de fete cu fuste scurte care m-au făcut să mă gândesc la iubita mea. Mai erau două ore până când avea să aterizeze avionul care-o aducea pe mica mea franţuzoaică. Să spunem că în două ore şi jumătate avea să ajungă la hotel. Nu mă dusesem s-o iau de la aeroport, respectând astfel con­semnul potrivit căruia e mai bine să eviţi aeroporturile internaţionale. Există o posibilitate la un milion să fii recu­noscut de cineva, dar legea lui Murphy apasă ca un blestem asupra profesio­niştilor.
Am înghiţit două ginuri în faţa televizorului şi am ieşit de-acolo. Grăsana cu tombola n-a reuşit să mi-l scoată din minte pe tipul din fotografie. Ce naiba mi se întâmpla? Deodată m-am văzut pe mine însumi întrebând ce-i făcuse acest individ celui care-mi dădea mie sarcini. „Vreau să ştiu de ce trebuie să-l omor. E ridicol. Singurul motiv e un cec cu şase zerouri." Eram sigur că nu-l mai văzusem niciodată. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, asta n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile. Odată lichidasem un individ pentru care chiar începusem să nutresc o oarecare pre­ţuire. Dar el şi-o căutase cu luminarea şi, văzându-mă că apar, şi-a dat seama că nu mai are pe unde să scoată cămaşa.
Mi-a sosit ceasul, nu-i aşa?", m-a întrebat.
Da. Ai făcut o greşeală, şi ştii asta."
Bem împreună un ultim păhărel?", mi-a propus.
Cum vrei."
A turnat două pahare de whisky, am toastat, a băut şi a închis ochii. Era un om demn şi m-am străduit să-l trimit pe lumea cealaltă de la prima împuşcătură.
Prin urmare, de ce naiba mă inte­resa tipul din fotografie? După toate aparenţele, lucra pentru o organizaţie non-guvernamentală, însă motivul pentru care trebuia să-l lichidez nu avea nici o legătură cu asta. Nici o organi­zaţie non-guvernamentală nu dispune de fonduri suficiente pentru a plăti serviciile unui profesionist, şi presupun că ăia nu obişnuiesc să-şi regleze contu­rile în felul ăsta.
Prost dispus, am plecat pe jos către hotel. Noaptea era în continuare caldă, şi m-am bucurat pentru întoarcerea franţuzoaicei mele. Cel puţin nu avea să tânjească după căldura din Veracruz. Îi plăcea să o muşc de gât şi, având în vedere că urma să se întoarcă pârguită de soare, mă simţeam ispitit s-o muşc de peste tot. „Ei, haide, mi-am zis, în sfârşit începi să gândeşti ca un om normal."
La recepţie am cerut cheia camerei şi am constatat că mai venise un plic pentru mine. Asta nu mi-a plăcut. Omul care-mi stabilea misiunile nu-mi trimitea niciodată instrucţiuni scrise. O dată ajuns în cameră, am scos o bere din minibar şi am deschis plicul. Era un fax trimis din Mexic de franţuzoaica mea:
Nu mă aştepta, îmi pare rău, dar nu voi veni. Am cunoscut un bărbat care m-a făcut să văd lumea cu totul altfel. Te iubesc, dar cred că sunt îndrăgostită. O să rămân în Mexic încă două saptămâni înainte de-a mă întoarce la Paris. Acolo vom vorbi despre toate astea. Aş vrea să rămân pentru totdeauna cu el, dar cu toate astea mă întorc la tine, pentru că te iubesc şi vreau să stăm de vorbă. Te sărut".
Regula numărul unu: să rămân singur şi să-mi uşurez viscerele cu vreo târfuliţă. Am cerut ziarul la recepţie şi am căutat rubrica „Relax" în paginile de anunţuri. După o jumătate de oră a sunat cineva la uşă, iar eu am deschis şi am poftit-o înăuntru pe o mulatră care aducea cu sine tot aerul cald al Caraibelor.
Te costă treizeci de mii, plata înainte, iubitule, mi-a spus, aplecată în faţa minibarului.
Ai aici o sută de mii, dacă te porţi frumos.
Eu mă port întotdeauna frumos, tăticule, mi-a răspuns ea, deschizând o gură mare şi roşie.
Şi s-a ţinut de cuvânt. Efectele îmbuibării cu fructe de mare au dispă­rut cu totul după a treia rundă, în timp ce se îmbrăca, a comentat:
Ai tăcut tot timpul, tăticule. Pe mine mă excită să mi se vorbească, să mi se spună obscenităţi. Aşa eşti mereu?
Nu. Dar astăzi am avut o zi proastă. O zi îngrozitoare. O zi de tot rahatul, i-am răspuns, pentru că ăsta era adevărul, adevărul blestemat şi împuţit.
Când mulatra a plecat, luând cu ea cele o sută de mii de pesete şi briza călduţă a Caraibelor, am sunat la bar şi am cerut să mi se aducă o sticlă de whisky.
Şi astfel, am petrecut noaptea ce a urmat acelei zile proaste fără să deschid sticla, cu toate că aveam un chef nebun să mă îmbăt, vorbind cu foto­grafia celui pe care trebuia să-l elimin, pentru că, oricât de încornorat ar fi, un profesionist rămâne întotdeauna un profesionist.


Un asasin care vorbeşte despre loialitate

Nu ştiu ce-ai făcut, dar ai pus-o, frăţioare. Poate o să suporţi mai uşor dacă îţi spun că o să te omoare unul care a pus-o şi el, şi ce e mai ciudat în toată povestea asta e că te invidiez, fiindcă pentru tine totul se va termina când am să-ţi burduşesc trupul cu gloanţe. În schimb eu, frate, va trebui să trăiesc în continuare."
Tocmai voiam să-l întreb pe tipul din fotografie ce fel de om era, dacă nu cumva mă aştepta de mult, când tele­fonul mi-a întrerupt şirul gândurilor. Înainte de a răspunde am tras perde­lele şi am deschis fereastra pentru ca fumul celor o sută de ţigări pe care le fumasem în timpul nopţii să se poată împrăştia. Se făcuse ziuă, iar lumina Madridului îţi rănea ochii, ca de obicei.
Ai dormit bine? m-a salutat omul care îmi dădea misiunile.
Ai ceva pentru mine? l-am între­bat.
Probleme. Multe probleme. Prea multe chiar, a suspinat el.
Îmi încarci prea mult valiza. După cum ştii, azi trebuie să călătoresc, i-am amintit.
Desigur. Dar înainte de asta ai o întâlnire cu un mesager la barul hote­lului. O să ajungă la zece fix, cu un anunţ de la Turis Sol care, după cum ştim amândoi, te-a numit director. La zece şi un sfert te sun din nou.
Aha.
N-am făcut alt comentariu. M-am uitat la ceas. Era ora nouă, aşa că m-am dus la duş şi am stat o bună bucată de vreme sub şuvoiul de apă rece.
Haide, într-o zi tot trebuia să se-ntâmple. E o fată tânără, iar tu ai cam început să îmbătrâneşti. De ce naiba trebuie să pui atât la inimă? Ai făcut-o femeie, şi încă ce mai franţu­zoaică şic, aşa că nu te mai plânge — mi-a spus din oglindă un individ în pielea goală care semăna cu mine ca două picături de apă.
Nu mă plâng. Ştiu să pierd, dar nu suport lipsa de loialitate, i-am răs­puns împărţind cu el crema de ras.
Un asasin care vorbeşte despre loialitate... Oi fi bătut în cap, mi-a spus el în timp ce ridica un aparat de ras asemănător cu al meu.
La zece fix eram în barul hotelului Palace, cerând un sandviş cu pui şi o bere. Mesagerul a fost punctual. Era un băiat de vreo optsprezece ani, îmbrăcat ca Miguel Indurain, care a intrat arborând, ca şi cum ar fi fost vorba despre trofeul Turului Franţei, un anunţ de la Turis Sol.
Mi-a înmânat un plic şi mi-a mulţu­mit pentru mia de pesete dată bacşiş ducându-şi o mână la tâmplă. M-am întors în cameră cu sandvişul, berea şi plicul.
În vreme ce aşteptam apelul celui care-mi stabilea misiunile, am deschis plicul, înăuntru erau cinci fotografii cu tipul cu care monologasem aproape toată noaptea, în prima fotografie cobora dintr-un Mercedes albastru cu număr de înmatriculare din Lima. Avea părul castaniu, sau pe jumătate blond, mai lung decât în poza pe care o ştiam, în a doua fotografie era pe punctul de a lovi o minge pe un teren de golf. Un caddie1 bondoc îi arăta ceva în depăr­tare, însă peisajul de pe fundal, împă­durit, nu mi-a oferit prea multe informaţii, în cea de-a treia fotografic intra într-o casă care mi s-a părut a fi pe o stradă din America de Sud sau din Mexic. La poartă era o plăcuţă, dar fotograful nu prinsese în obiectiv decât cuvântul „viaţă". A patra era aproape o reluare a fotografiei pe care o primisem cu o zi în urmă: aceeaşi masă, numai că în jurul ei se aflau alte persoane, iar în partea de jos a pozei era trecut alt text: „A doua întâlnire a organizaţiilor non-guverna­mentale, ONG". În ultima fotografie nu mi-a venit prea uşor să-l recunosc: avea părul negru şi o barbă de câteva săptămâni. Ceva nu mi-a plăcut la poza asta şi m-am apropiat de fereastră ca să o studiez cu mai multă atenţie. Se îndrepta spre un loc pe care l-am recunoscut imediat, pentru că îl fotografiaseră în imensul Mexico D.F., tocmai când trecea prin faţa librăriei El Pendulo, în Colonia Condesa, însă nu asta mi-a atras atenţia, ci altceva, care îi îngroşa în mod vizibil talia. Individul era îmbrăcat cu un pulover portocaliu, blugi şi fie avea un penis atât de lung încât trebuia să şi-l lege cu cureaua, fie purta un pistol ascuns sub haine. În acea clipă a sunat telefonul.
Ai primit planurile? a întrebat cel care-mi stabilea misiunile.
Da, şi cred că terenul e pregătit, am comentat eu.
Şefii vor să lucrezi impecabil şi în acelaşi timp să fie ceva de pomina, a precizat el.
De acord. Când trebuie să plec?
Va trebui să aştepţi câteva zile, pentru că ne lipseşte materialul cel mai important.
Am înţeles. Azi mă întorc la Paris. Mă suni acolo, i-am spus şi am închis.
Carevasăzică, tipul dispăruse: „Ne lipseşte materialul cel mai important". Unde naiba o fi fost? Iar şefii cereau o moarte de pomină. Ca să vezi! Nu era genul de însărcinări pe care să le fi acceptat cu dragă inimă. Ultima oară când făcusem o trebuşoară asemănă­toare fusese la Los Angeles, cu un tip care uitase să-şi plătească datoriile. A trebuit să le fac de petrecanie şi celor doi agenţi de pază ca să pot intra în casă, o muncă suplimentară, care nu a apărut ulterior pe nota de plată. După ce l-am legat, i-am atârnat la piept un simulacru de bombă. Atunci am chemat poliţia, pompierii, Salvarea, iar la plecare i-am înfipt şapte gloanţe în coapsa stingă. S-a golit de sânge tot strigând după ajutor, pentru că nimeni n-a îndrăznit să se apropie, de frica bombei.
Aşa stăteau deci lucrurile cu prie­tenul din fotografie! Din câte se vedea, păcatele lui erau din cele mari şi se arăta abil. Omul care-mi dădea mie sarcini nu mă chema decât atunci când toate piesele se aflau la locul lor, pentru că treaba mea este să ajung, să ucid şi să plec. Să găseşti piesele şi să le pui la locul lor e treabă de hăitaşi.
O fotografie în Peru, alta în Mexic. Ar fi fost prea simplu să mă gândesc la afacerile cu cocaină; mai mult, genul ăsta de afaceri le rezolvă de obicei ucigaşii de duzină, doar dacă nu cumva infractorul e vreun VIP. „Haide, haide, frăţioare, ce ţi-a scăpat în Mexic şi în Peru? Sau, mai bine spus, ce-ai găsit în ţările astea două? Şi ce-nseamnă jocul ăsta de-a filantropul la două congrese ale organizaţiilor non-guvernamentale? Poate-mi vei explica atunci când o să-ţi sune ceasul. Cred că o să avem timp berechet pentru o discuţie interesantă."
Tocmai plăteam nota, când recepţionerul m-a anunţat că mă căuta cineva la telefon. Cabina părea o saună, iar căldura a devenit şi mai apăsătoare când am recunoscut glasul franţuzoaicei mele.
Ce mai faci? m-a întrebat pe un ton nesigur.
Transpir, i-am răspuns.
Ai putut să dormi? a continuat ea, de data asta cu o voce îngrijorată.
Bineînţeles. O tipă din Caraibe mi-a luat o sută de mii de pesete şi o jumate de litru de spermă. Mult mai bine decât dacă aş fi înghiţit valium, i-am povestit fără intenţii pedagogice.
De trei zile nu reuşesc să pun geană pe geană, mi-a mărturisit ea printre sughiţuri, nemaiputându-şi stăpâni plânsul.
Îmi pare rău. Nu pot să te regulez prin telefon, dar dacă asta e problema, poţi recurge la cardul tău American Express ca să ţi-o tragă un gigolo mexi­can, am sfătuit-o înainte de a închide, însă distanţa atât de mică dintre recep­torul lipit de urechea mea şi microfonul aflat la baza telefonului nu i-a putut curma plânsul şi nici cuvintele „dragos­tea mea, ascultă-mă, te rog", care mi s-au lipit de piele la fel de stăruitor ca transpiraţia.

Pe drumul spre aeroport a trebuit să suport încă unul dintre acei limbuţi complet anosti care sunt taximetriştii din Madrid.
Vă plac taurii? a atacat el.
Depinde de cât de bine sunt fripţi, i-am răspuns.
Domnule, eu mă refer la luptele de tauri, la toreadori şi la lucrurile de soiul ăsta, mă-nţelegeţi?
Iar eu mă refer la fudulii, la ouăle de taur prăjite, mă-nţelegeţi?
Din câte se vedea, mă-nţelesese, pentru că, după ce mi l-a ridicat în slăvi pe nu ştiu ce matador căruia femeile îi aruncă sutiene, a început să se plângă de arabi, de negri, de ţigani, de sud-americani şi de toată omenirea care nu corespundea canoanelor lui de euro­pean bondoc, cu miros de prăjeală. O dată-n plus, am regretat absenţa unei arme de calibrul patruzeci şi cinci în mâna dreaptă.
La aeroport, înainte de a preda bagajul, am intrat într-o toaletă ca să-mi schimb cămaşa, în oglindă, un individ care semăna foarte mult cu mine îşi ştergea faţa cu şerveţelele de hârtie pe care i le dăduse un tip slab şi identic cu cel ce se afla lângă mine.
Nu merită să pui atâta la inimă, mi-a spus tipul din oglindă.
Nu ştiu despre ce vorbeşti, am răspuns eu.
Pardon? a întrebat tipul cel slab cu şerveţelele.
Nu, n-are nici o legătură cu tine, am răspuns eu, îmbrâncindu-l.
Nu vezi în ce hal eşti? Relaxează-te. Găseşti o sumedenie de fetişcane ca ea. la-o încet, ai timp destul. Despachetează-ţi lucrurile şi bea după aceea două pahare de gin, m-a sfătuit geamănul din oglindă.
L-am ascultat.
De cele mai multe ori îi urmez sfa­turile, mai ales pe cele profesionale, îmi amintesc de o misiune pe care mi-au dat-o prin anii '80. Trebuia să lichidez un industriaş din Austin, Texas. Tipul respectiv era din cale-afară de abil şi găsise cea mai bună formulă pentru a se pune la adăpost când venea şi pleca de la birou: călătorea într-un autobuz şcolar plin de copii, aşezân­du‑se în mijlocul lor. Presa texană vorbea cu admiraţie despre acel binefăcător care renunţase la limuzina lui şi sponsoriza transportul şcolar. Ceea ce nu spunea era că ticălosul îi folosea pe puşti drept pavăză.
Nu vreau să omor nici un copil, dar n-am altă soluţie, pentru că biroul lui e inexpugnabil", i-am spus tipului din oglindă.
Foloseşte-ţi creierul, prietene. Obiec­tivul tău e un yankeu, care e sinonim cu «patriot». Pricepi?"
Nici un cuvinţel. Nu-mi placi când vorbeşti ca un oracol."
Se apropie ziua de 4 iulie, iar obiectivul tău nu va rata o ocazie ca asta pentru a împrăştia adrenalină patriotică. Atunci trebuie să acţionezi."
Şi într-adevăr, atunci trebuia să acţionez. Un hăitaş a confirmat că yan­keul îşi pregătise hemoragia patriotică pentru ziua dinainte, aşa că m-am pus pe treabă pe 3 iulie, deghizat în pros­tănacul clăpăug din „Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici". M-am amestecat printre lupii feroce, răţoii Donald, şoriceii Mickey şi alte făpturi de soiul ăsta care aşteptau autobuzul şcolar împărţind sute de steguleţe cu dungi şi steluţe, bomboane şi cupoane pentru McDonald's.
Autobuzul s-a oprit la ora progra­mată şi noi, copiii, ne-am apropiat de chipurile din spatele geamurilor. Yankeul era însoţit de doi bodyguarzi care probabil se mai întreabă şi acum ce naiba s-a întâmplat, pentru că am acţionat de îndată ce l-am văzut: de la numai câţiva metri, l-am căptuşit cu un glonţ dum-dum, calibrul patruzeci şi cinci. Printre ţipetele copiilor, detună­tura, înăbuşită de amortizor, abia dacă s-a auzit, ca un suspin, iar individul s-a prăbuşit cu ditamai gaura în frunte şi creierii i-au ieşit prin urechi. A fost o treabă bine făcută, deşi detest proiecti­lele dum-dum, fiindcă strică ghinturile ţevii.
Tocmai îmi beam cel de-al doilea gin când, fără voia mea, am tras cu coada ochiului la ziarul pe care-l citea un individ aflat lângă mine la bar. Era un ziar turcesc, nu pricepeam nici un cuvinţel, însă acolo, într-o fotografie, în mijlocul unui grup de femei şi bărbaţi, zâmbea cel pe care trebuia să-l omor.
Vorbiţi engleza? l-am întrebat pe cel care citea ziarul.
Engleza, spaniola, franceza şi ger­mana. Nu e uşor să vinzi covoare în zilele noastre, mi-a răspuns el, făcând să freamăte nişte mustăţi stufoase.
Bărbatul ăsta, al treilea din stânga, e un vechi prieten de-al meu. Mi-aţi putea spune ce scrie sub fotografie?
Scrie că grupul participă la un congres de arhitectură. Marile oraşe şi problema migraţiei constituie tema centrală. A început ieri şi se termină peste trei zile. Asta-i tot.
Şi unde are loc congresul?
La Istanbul. Frumos oraş. Eu sunt de-acolo, m-a informat vânzătorul de covoare.
După numai câteva minute, telefonul meu îl lua prin surprindere pe tipul care-mi stabilea misiunile.
La Istanbul? Eşti sigur?
Participă la un congres de arhi­tectură care se termină peste trei zile.
Rămâi în aeroport şi sună-mă peste o oră.
Aşa am făcut. Am auzit de mai multe ori cum strigau pentru îmbarcare pe cineva cu acelaşi nume ca al meu şi m-am gândit la valiza mea, care avea să plece fără mine. Mi-am imaginat-o învârtindu-se la nesfârşit, abandonată pe banda aeroportului din Paris, în timp ce eu aşteptam să treacă o oră ca să plec probabil spre Istanbul, având drept ţintă un om pe care trebuia să-l fac să dispară de pe faţa pământului într-o manieră exemplară.


Întâlnire la Istanbul

În toate capitalele lumii există un hotel Sheraton, şi toate sunt la fel. Recepţionerii par a fi clonaţi după un prototip universal şi întotdeauna întreabă acelaşi lucru:
Domnul are rezervare?
Aveam. Tipul care-mi stabileşte misiunile e foarte riguros în privinţa asta, dar, cum se întâmplă de obicei în hotelurile Sheraton, mi-au dat cea mai proastă cameră. Nu mi-a păsat. Nu mă dusesem la Istanbul pentru a face turism, ci pentru a-l urmări pe cel pe care trebuia să-l ucid.
Nu-mi face plăcere să recunosc asta, dar avem de-a face cu un material foarte greu de găsit, mi-a spus el.
Ce fac dacă totuşi îl găsesc? am întrebat.
Nu cumpăra nimic acolo. Antre­prenorii vor produse naţionale, a pre­cizat el.
Cu toate că mă consider un bun pro­fesionist, cuvintele lui m-au făcut să răsuflu uşurat. Nu eram pregătit să acţionez la Istanbul, nu cunoşteam oraşul şi, de când plecasem de la aeroport, militarii turci mă călcau pe nervi. Se uitau insistent la orice om care, după mintea lor, ar fi putut să fie kurd sau să aibă de-a face cu kurzii. Părea foarte greu să găseşti o armă de calitate în Turcia.
De unde naiba or fi răsărind taximetriştii ăştia? Cel care m-a dus de la hotel la centrul de congrese era un turc cu mustăţile cit ghidonul unei biciclete, şi nici nu-mi aşezasem bine fundul pe bancheta acoperită cu plastic când m-am văzut transformat în ţinta efor­turilor sale moralizatoare. A blestemat toate femeile cu fustă scurtă care treceau pe stradă, toate reclamele la romul Baccardi şi la ţigări şi, în cele din urmă, când tocmai mă rugam să nu mă jignească, s-a dezlănţuit împotriva străinilor, care nu făceau altceva decât să-i contamineze ţara de obiceiuri dintre cele mai dăunătoare. Când am ajuns la centrul de congrese, o înjura cât îl ţinea gura pe mama lui Kemal Atatürk. Când i-am plătit cursa, mi-am făgăduit să le respect pe profesionistele amorului şi să nu mai numesc niciodată fiu de căţea pe cine nu merită. Fiul lui Allah mi s-a părut o insultă mult mai usturătoare.
Omul pe care trebuia să-l ucid era ciudat, în programul întâlnirii „Marile oraşe şi problemele legate de migraţie" apăreau fotografia lui, numele, Victor Mujica — presupunând că era numele lui adevărat —, o biografie interesantă care-l prezenta drept un pionier al organizaţiilor non-guvernamentale şi naţionalitatea. Era mexican şi se născuse în 1959 la Guadalajara, Jalisco. Cu alte cuvinte, avea treizeci şi şase de ani, o vârstă ideală pentru a muri.
În cafeneaua de la centrul de con­grese s-a aflat la un moment dat la numai doi metri de mine. Ar fi fost un joc de amatori să-l omor acolo, însă nu puteam şi nici nu trebuia să fac asta. Cei care îmi dădeau banii voiau ca ultimul firicel de aer pe care-l respira să fie american, adică orice aer cuprins între Rio Grande şi Capul Horn. Vorbea cu un grup de bărbaţi şi femei care-l priveau cu respect. Trecea cu dezin­voltură de la engleză la germană şi de la franceză la portugheză în discuţia pe care o purta cu interlocutorii săi. O femeie i-a cerut în engleză să cânte ceva. Mai întâi a refuzat fără convingere, dar la insistenţele ei a închis ochii pentru a intona cu o voce frumoasă un cântec popular mexican:

...a vrut să mai rămână când m-a văzut că-s trist, dar rânduit fusese ca-n noaptea aia chiar iubitul să şi-l piardă...

Cânta bine hoţomanul de mexican, presupunând că era într-adevăr mexi­can. Avea siguranţa parşivă care-l vinde şi pe dracul, cu alte cuvinte mai mult ca sigur nu avea probleme de singurătate în aşternut.
Cam asta e, frăţioare. O să razi de pe faţa pământului un individ simpa­tic", mi-am spus şi, o dată în plus, m-am simţit ridicol pentru că voiam să ştiu de ce trebuia să-l ucid.

...să dobândesc uitarea am vrut, ca la Jalisco, însă acea tequila şi orchestra mexicană mi-au smuls amare lacrimi...

A isprăvit de cântat fără să deschidă ochii, ca şi cum versurile acelui cântec popular ar fi fost ceva intim, ceva al său, de care nu se putea despărţi şi, în scurta tăcere care a precedat aplauzele celor ce-l înconjurau, m-a năpădit amin­tirea iubitei mele franţuzoaice. Ea se afla acolo, în Mexic, bucurându-se pesemne de şuvoaiele de lacrimi pe care le provoacă orchestrele mexicane în piaţa Garibaldi. Mari şmecheri cântăreţii ăştia şi cei care-şi duc acolo iubitele naive! Ştiu ei prea bine că, după câteva melodii populare stropite din belşug cu lacrimi, nu mai există picioare sau chiloţi care să reziste ispitei.
Nu te înţeleg. Ai venit să-l vezi pe tipul pe care trebuie să-l omori, să-l adulmeci, să-l masori, şi aproape că te podideşte plânsul din pricina unui cântec stupid. Halal profesionist ai mai ajuns şi tu! mi-a spus din oglindă bărbatul care purta un sacou identic cu al meu.
Nu-ţi mai bate joc. Ştii doar că nu dau greş niciodată.
Sper din tot sufletul. Şi ce-ai de gând să faci acum? Să citeşti un roman de Corin Tellado?
O să-i adulmec lucrurile la hotel.
Asta nu-i treaba ta. S-o spunem pe a' dreaptă: vrei să ştii de ce trebuie să-l lichidezi. Eu ştiu de ce.
Şi-o să-mi spui şi mie?
Bineînţeles: pentru că, facând asta, vei primi un cec cu şase zerouri, scutit de impozite. Asta-i tot, nătărăule.
O bancnotă de cincizeci de dolari a înlăturat reţinerile mustăciosului de la biroul de informaţii al congresului. Individul era cazat la hotelul Richmond. Nu era deloc de lepădat hotelul ăla! Vestibulul dădea în vileag nostalgia după Imperiul otoman şi recepţionerul era pe placul meu: discret la vorbă, dar ştia să ciripească atunci când era cazul.
Acum câteva ore am lăsat nişte documente pentru domnul Mujica. E ceva foarte important şi vreau să ştiu dacă le-a primit.
Fără să scoată o vorbă, recepţionerul s-a răsucit pe călcâie şi, printr-un gest al bărbiei, mi-a arătat căsuţa goală a camerei patru sute cinci.
Documentele i-au fost înmânate domnului Mujica atunci când au sosit, a spus el, cu orgoliul servil demn de un hotel de cinci stele.
Ajung, ucid şi plec. Asta am făcut în ultimii cincisprezece ani, iar în meseria mea înveţi tot felul de lucruri fără ca măcar să-ti dai seama. Unul dintre ele este să adulmeci la vreme când ceva nu miroase a bine.
Ce nu mirosea a bine în holul central al hotelului Richmond era grăsanul pe jumătate chel care citea New York Times cu spatele sprijinit de perete şi faţa către lifturi. Câţiva metri mai încolo ar fi avut la dispoziţie o colecţie asortată de canapele moi, dar el prefera să citească în picioare.
Am intrat în lift şi am apăsat pe buto­nul de la etajul şapte. În singurătatea holului am fumat o ţigară cu tot calmul din lume şi după aceea am coborât fără grabă pe scări. La etajul patru am avut prilejul să constat că cititul ziarului New York Times în picioare şi cu faţa spre lift era molipsitor. Celui de-al doilea cititor de ziare nu-i mai lipsea decât o pălărie texană pentru a-şi da în vileag naţionalitatea.
Când m-a văzut, s-a concentrat asupra lecturii. M-am blestemat că făcusem o greşeală de începător: grăsanul de la parter avea cu siguranţă un transmiţător prin care îi dăduse semnalmen­tele mele amicului său de la etaj, iar acesta, văzându-mă că apar pe scări, n-a avut nici cea mai mică îndoială. La naiba, trebuia să acţionez rapid, şi asta am şi făcut.
M-am îndreptat spre lift şi am întins o mână ca să-l chem, însă, înainte de a atinge butonul de plastic, m-am întors în aşa fel încât să-i trag un şut cu picio­rul stâng cititorului incorigibil.
L-am lovit din plin în testicule şi, fără să-i dau timp să-şi revină, i-am tras două lovituri straşnice în dreptul urechilor. Nu numai că i s-au spart căş­tile, dar i-au mai şi intrat în carne. Tipul avea şi un microfon de toată frumuseţea ascuns în reverul jachetei, un treizeci şi opt cu ţeava scurtă şi, ţineţivă bine, o legitimaţie foarte frumos trasă-n ţiplă de agent DEA, adică Drug Enforcement Agency, agen­ţia americană anti-drog.
Câteva minute mai târziu, o ieşire pentru cazuri de urgenţă mă scuipa în stradă. Am pornit pe jos. Trebuia să mă gândesc, şi încă repede. DEA se afla în spatele celui pe care urma să-l ucid. Istanbul Connection? Să fi început oare şi mexicanii să fumeze covoare? Câţi oameni mai avea DEA la Istanbul? Trebuia să găsesc urgent o baie ca să pot sta de vorbă cu interlocutorul din oglinzi, care mă cunoaşte atât de bine.
Oboseala pe care-o resimţeam în picioare mi-a atras atenţia că trecuseră câteva ceasuri bune de când mă plim­bam fără ţintă de colo-colo, sau poate totuşi mergeam involuntar spre un loc anume care, deşi nu mă ducea nicăieri, mă îndepărta tot mai mult de obiceiu­rile profesionale.
Mă băgasem unde nu-mi fierbea oala, mă preocupau motivele pentru care trebuia să lichidez pe cineva, tocmai lovisem un agent DEA şi, colac peste pupăză, imaginea iubitei mele franţu­zoaice îmi năpădea, în răstimpuri dureroase, creierul, ca o reclamă la un produs pe care niciodată nu-ţi vei putea permite să-l cumperi.
Când m-am trezit înconjurat de un ocean de covoare, carpete, narghilele, înspăimântătoare litografii de peisaje, portrete de Jomeini şi alte mărunţişuri orientale, mi-am dat seama că mă aflam, fără să-mi fi propus vreo clipă asta, în Marele Bazar. Amestecul de tămâie şi paciuli făcea acrul de nerespirat. Vânzătorii îi luau cu asalt pe turişti, iar aceştia pipăiau covoarele apatici. Doi mustăcioşi s-au apropiat de mine surâzători; unul dintre ei avea în braţe un covor făcut sul, iar celălalt m-a salutat cu o înclinare a capului.
— Avem fără nici o îndoială ce caută domnul. Dacă ne faceţi onoarea de a accepta o ceaşcă de ceai, putem să cădem la învoială în privinţa preţului, mi-a spus el, cu gesturi largi, de Ali Baba,
— Îmi pare rău. Nu vreau să cumpăr nimic, i-am răspuns.
Vă rog să aruncaţi numai o pri­vire, una singură, la neasemuita cali­tate a ţesăturilor noastre, mi-a sugerat el, în timp ce-i făcea semn însoţitorului său.
Acesta a ridicat covorul făcut sul până-n dreptul nasului meu. Din pliu­rile lui se ivea ţeava dublă a unei puşti. De data asta eu mi-am plecat capul cu umilinţă, acceptând invitaţia de a savura o ceaşcă de ceai în Marele Bazar din Istanbul.
Cei doi bărbaţi m-au condus într-o încăpere din fundul unei prăvălii. Acolo, cel cu puşca mi-a arătat o pernă, pe când celălalt vorbea cu cineva la un celular.
Când a terminat convorbirea, şi-a reluat tonul ceremonios.
Nu ştim cine sunteţi şi nici care vă este jocul, dar presupun că în curând vom afla. De asemenea, trebuie să vă spun că nu v-aţi purtat deloc frumos cu prietenul de la hotel, bietul om are ure­chea făcută varză. Mai mult, aţi provo­cat pagube ale unor bunuri publice din Statele Unite. Toate astea sunt din cale-afară de urâte.
— Îmi pare rău, dar omul acela m-a atacat şi am fost nevoit să mă apăr. M-am gândit că vrea să mă prade, m-am dezvinovăţit eu.
Nu sunt prea frecvente jafurile pe holul de la al patrulea etaj al hotelului Richmond. Tărăşenia asta nu-mi place deloc. Cunoaşteţi povestea Şeherezadei? Poveştile trebuie să fie convingătoare şi bine istorisite. Hasan, inspiră-l puţin pe invitatul nostru, i-a poruncit însoţitorului său.
Hasan ştia unde să lovească. M-a pocnit atât de tare cu patul puştii în umărul stâng, încât mi s-au răşchirat degetele de la mână. Durerii provocate de lovitură i-au urmat nişte cârcei cumpliţi.
Şi acum, că putem îmbunătăţi subiectul poveştii dumneavoastră, să începem cu o scurtă biografie a auto­rului. Cine sunteţi? m-a întrebat cel politicos.
Am vrut să răspund: „Dar dumnea­voastră cine sunteţi?", însă nu eram în măsură să impun condiţii. Când am primit a doua lovitură în umărul stâng, am crezut că o să-mi cadă braţul, că avea să alunece ca o reptilă moartă prin mâneca hainei. Lui Hasan nu-i plăceau pauzele lungi în timpul povestirii.
Sunt turist, îmi place să fac footing pe holurile hotelurilor.
Am calculat bine momentul în care Hasan urma să mă lovească pentru a treia oară. M-am aplecat spre dreapta, iar patul puştii abia dacă mi-a atins braţul lovit, în timp ce cu dreapta am înşfăcat arma şi am început să trag de ea în jos.
Hasan şi-a pierdut echilibrul şi s-a împiedicat de poalele halatului său. În timp ce se prăbuşea în faţă, am reuşit să-i iau puşca. Habar n-aveam dacă era sau nu încărcată, dar nici nu aveam vreme s-o încerc. Trebuia să ies de-acolo cât mai repede şi, o dată în plus, eram nevoit să mă gândesc repede la ce aveam de făcut.
Calmaţi-vă. N-o să puteţi ieşi din bazar cu o puşcă în mână. Vă rog să treceţi cu vederea purtările necuviin­cioase ale lui Hasan; în ce mă priveşte, vă propun un dialog politicos, a spus cel ceremonios.
Şi astea au fost ultimele lui cuvinte, pentru că deodată capul i-a căzut în piept, ca şi cum ar fi primit o lovitură de măciucă, iar el s-a prăbuşit cu faţa-n jos pe un morman de covoare. M-am întors. Atunci l-am văzut pe cel pe care trebuia să-l ucid, înarmat cu un treizeci şi opt cu amortizorul învelit într-un ziar.
Îi zburase creierii şi nerăbdătorului Hasan, care căzuse foarte aproape de prietenul său.
Vino după mine, şmechere, mi-a poruncit el şi i-am dat ascultare, amintindu-mi clipa în care îi văzusem pentru prima oară chipul într-o fotografie şi ştiusem că drumurile noastre aveau să se întâlnească, la bine sau la rău.


Îngerul exterminator se prezintă

Bărbatul pe care mai devreme sau mai târziu trebuia să-l omor îmi salvase viaţa şi mă conducea de mână prin labirintul Marelui Bazar din Istanbul. Părea să cunoască foarte bine acea zonă, pentru că nici un mustăcios nu a încercat să-i vândă vreun covor.
Le-am spus de nenumărate ori că n-o să funcţioneze contactul din Bazar, a şoptit el pe când ne apropiam de ieşire.
— Îhî, m-am mărginit eu să spun.
Te-au enervat străinii de la hotel? m-a întrebat scoţând un celular din buzunar.
— Îhî, am repetat eu.
Eşti complet idiot. Ăia erau acolo doar ca să câştige şi ei o pâine, nimic mai mult. Dar mă rog, hai să mergem acum după bani, a spus el şi mi-a ordonat printr-un gest să mă înde­părtez câţiva paşi în timp ce forma un număr de telefon.
— Îhî, am repetat.
A murmurat câteva cuvinte pe care nu le-am auzit, m-a înşfăcat de umăr şi m-a tras după el într-o cafenea plină de mustăcioşi care jucau table. A cerut două cafele turceşti.
Aş prefera un gin, i-am atras eu atenţia, îndreptând astfel discuţia, până atunci laconică, pe un alt făgaş.
Dacă pomeneşti în locul ăsta o singură băutură alcoolică, te trezeşti cu boaşele pe tejghea. De ce nu m-ai cău­tat la centrul de congrese? Am fost destul de precis când am dat instruc­ţiunile, a spus el amestecând cafeaua cu linguriţa.
Acolo erau şi mai mulţi străini şi m-am cam enervat, am replicat eu pe un ton de scuză.
Atunci individul m-a privit drept în ochi. Într-un fel sau altul, cuvintele mele îi atrăseseră atenţia că nu eram cel pe care-l aştepta. L-am privit la rându-mi. Avea o constituţie robustă şi se vedea că făcea sport în mod regulat, după cum îi ieşeau în evidenţă muşchii. Părea sigur pe el şi obişnuit să se impună prin acea siguranţă irezistibilă pe care o emana. M-am înviorat când l-am văzut încruntat, semn că gândea repede pentru a-şi reveni din uimire.
Cine naiba eşti? m-a întrebat ducându-şi mâna la brâu pentru a-mi aminti că era înarmat cu un pistol de calibrul treizeci şi opt cu amortizor.
Sânt îngerul exterminator. Obiec­tivul meu este să te ucid, însă nu aici. Încă nu ştiu unde anume o voi face, dar vom afla amândoi când va sosi sorocul.
În acea clipă s-a auzit claxonul unei maşini. Individul s-a ridicat de pe scaun şi, fără să-şi dezlipească mâna de la brâu, a început să meargă cu spatele, îşi pierduse cu totul încrederea în sine, îi tremura bărbia şi făcea eforturi dis­perate să spună ceva, dar nu-şi găsea cuvintele.
Pe când terminam de băut cafeaua aceea îngrozitoare, aerul a fost inundat de sirenele maşinilor poliţiei.
Ce se-ntâmplă? l-am întrebat pe chelner în timp ce plăteam consumaţia.
Vechea poveste. Teroriştii kurzi au omorât doi negustori în bazar.
Am ieşit în stradă şi, mergând fără ţintă, m-am rătăcit iar. Ce naiba mi se întâmpla? Pentru prima oară în impe­cabila şi îndelungata mea traiectorie profesională îl pusesem în temă pe cel pe care trebuia să-l omor, îi aveam pe urmele mele pe cei de la DEA, şi majo­ritatea negustorilor de la cele trei mii de prăvălii din Marele Bazar dădeau probabil semnalmentele mele poliţiei sau armatei turce. Blestem în toată regula, în cârca mea se afla nici mai mult, nici mai puţin decât NATO.
La cinci după-amiază era o căldură infernală, şi m-am hotărât să caut răcoarea binevoitoare a unei clădiri impresionante. Era moscheea Ortakey. Din grădinile ei am zărit podul peste Bosfor, acea limbă îngustă de beton care uneşte Asia cu Europa.
Aplecându-mă deasupra unei fântâni, l-am văzut oglindit în apă pe bărbatul îmbrăcat cu jacheta mea. Figura lui îmi dezvăluia propria îngrijorare.
Ai bătut recordul mondial la gafe în lanţ, mi-a spus el în chip de salut.
Ştiu. Ajută-mă să gândesc.
— N-ai prea multă vreme pentru asta. Ia imediat un taxi şi du-te la aero­port. Victima ta face probabil acelaşi lucru, dacă nu cumva şi-a luat deja zborul cine ştie încotro. N-ar fi rău să dai totuşi un telefon la Paris. S-ar putea ca omul care-ţi stabileşte misiunile să-ţi fi lăsat un mesaj pe robot.
Am urmat sfaturile sosiei mele. La aeroport am cumpărat un bilet spre Frankfurt. Era zborul cel mai direct şi avionul pleca peste două ore. La barul internaţional, ferit de mânia dezlăn­ţuită a şmecheraşilor islamişti, am dat de duşcă trei ginuri şi am sunat la Paris, la biroul de contact. Nu era nici un mesaj înregistrat pe robot. Am pus receptorul în furcă. Eram pe punctul să mă îndrept spre sala de îmbarcare, când un impuls straniu m-a făcut să formez celălalt număr de telefon din Paris, numărul apartamentului pe care până nu demult îl considerasem, ca un imbe­cil, casa mea, cu toate impozitele plătite la zi.
Erau mai multe mesaje, toate de la prietenii iubitei mele franţuzoaice, care îşi manifestau îngrijorarea colectivă că nu se întorsese încă din Mexic. Mai era şi un mesaj cu glasul ei, care suna de parcă ar fi avut un pumnal la numai câţiva centimetri de beregată: „Eu sunt, răspunde-mi, te rog. Trebuie să vorbesc cu tine. Nu ştiu ce se-ntâmplă cu mine, dar am nevoie de tine şi în acelaşi timp nu mă pot întoarce până nu-l văd pe el. Nu mă urî! Eşti atât de bun şi de generos! O să mă-ntorc de îndată ce vorbesc cu el. Te iubesc, dar nu ştiu ce se-ntâmplă cu mine...". Am închis înainte de a asculta tot. Aveam oricum destule pe cap ca să mai fac şi pe mângâietorul.
Zborul de la Istanbul la Frankfurt a durat cinci ore, dintre care am dormit patru, ajutat de mai multe sticle de gin pe care o stewardesă mi le-a adus cu o generozitate exemplară.
Înainte de a duce la bun sfârşit o misiune încerc să dorm cât mai mult, şi cea mai bună modalitate de a o face este să alung visele, aceste tărâmuri spre care suntem conduşi împotriva voinţei noastre. Un coleg irlandez m-a învăţat un truc ca să le elimin: trebuie să te gândeşti stăruitor la un câmp verde, nesfârşit, care acoperă tot ceea ce ai văzut înainte de a închide ochii. „Yoga asasinului", aşa îi spunea irlandezul, şi, ce-i drept, nu dăduse greş niciodată, însă în avion imaginea blestemată a iubitei mele franţuzoaice a reuşit să sfâşie pânza verde şi a ţâşnit prin ea, proaspătă, irezistibilă, ca şi cum tocmai atunci ar fi ieşit dintr-o lagună.
Într-o zi de toamnă, ea mă luase de mână ca să facem o plimbare prin Jardins du Luxembourg, îmi curătase castane calde cumpărate la ieşirea din staţia de metrou Gobelins. Mai târziu, mă mângâiase pe piept cu mişcări instinctive, după oboseala orgasmelor bine coordonate, îmi dăduse să beau din gura ei fierbinte Sancerre rece şi scrisese cu limba cuvinte de amor pe oglindă. Pe o plajă din Puerto Rico îmi strânsese mâinile între coapsele ei pe când o ungeam cu cremă de protecţie solară, îmi ceruse să fac dragoste cu ea pe o masă de blackjack într-un cazinou din Orlando. Îmi citise versuri de Prevert, Thomas şi alţi indivizi, care mă lăsaseră indiferent, şi îmi cântase la ureche melodii de Brel, ale căror cuvinte mi s-a părut că le înţeleg. N-a fost uşor să mă trezesc fără să mă agăţ cu disperare de numele ei blestemat.
Taximetristul care m-a dus de la aeroport în centru era turc, dar naţio­nalitatea lui nu reuşise să-l smulgă din tagma universală a indiscreţilor.
Cum vi s-a părut Istambulul? Frumos oraş, nu-i aşa? a bolborosit el fără milă.
De unde ştiţi că vin de-acolo?
Pentru că ăsta e ultimul zbor internaţional. La Frankfurt aterizează un avion la fiecare trei minute, dar zborurile din Turcia ajung pe pista de securitate sporită. Din pricina kurzilor, ştiţi... Sânt o adunătură de terorişti, iar nemţii îşi iau măsuri de siguranţă.
— Am petrecut momente îngrozi­toare la Istanbul.
Vă cred. Asta li se întâmplă turiş­tilor care nu se lasă sfătuiţi. La Istanbul, nici Alain Delon nu se-ncumetă să agate o femeie; în schimb, suedezii şi nemţii îşi fac de cap la Adrianopol. Toţi fac baie goi puşcă şi zac la soare pe nisip. Acuma, dacă domnul e mai exi­gent, străzile din Galata sunt înţesate de efebi ca-n poveşti. E un fel de Cadaques, dar acolo marca germană deschide orice inimă sau orice poponeţ.
Mulţumesc pentru informaţie, dar eu îmi doream să regulez o femeie păroasă. Pe mine mă excită îngrozitor vălul pe care-l poartă femeile voastre, l-am asigurat pe fiul îndepărtat al lui Allah.


La hotelul Frankfurter Hof mi-au dat o cameră în care puteam să joc fotbal. Am cerut să mi se aducă o sticlă de gin şi l-am sunat pe omul care-mi stabilea misiunile.
Trebuie să vorbesc chiar acum cu tine, mult şi pe-ndelete, l-am anunţat.
Sigur că da. Oriunde-ai fi, caută un telefon public şi sună-mă peste o jumătate de oră la un număr pe care după aceea o să-l uiţi pentru totdeauna, mi-a spus dictându-mi un număr de mobil.
Am stat ceva vreme în holul hotelului. Era plin de femei frumoase. Era ca un concurs în care se expunea frumuseţea feminină în toată splendoarea ei. Mai multe cărţi de vizită prinse de decolteuri m-au informat că la Frankfurt avea loc târgul anual de modă şi design. Era ca şi cum aş fi văzut-o pe iubita mea franţuzoaică într-un labirint de oglinzi. Dar frumuseţea e trecătoare, după cum se ştie, aşa că m-am îndreptat spre o cabină telefonică pentru a lua legătura cu omul care-mi stabilea misiunile.
Fii scurt, ador capacitatea de sinteză, mi-a spus.
Ştiu. Uite cum stau lucrurile: era cât pe-aci să omor un agent DEA, iar după aceea cine crezi că mi-a salvat pielea lichidând doi indivizi? Spune-mi, te rog, cine mă plăteşte?
— La dracu', nu sintetiza atât! Ai spus DEA? Eşti sigur?
N-am văzut în viaţa mea dovezi atât de concludente.
Cred că o să ţi se dubleze suma. Te sun la Paris mâine la amiază. Te priveşte cum ajungi acolo la timp, mi-a zis el şi a închis.
La ieşirea din cabină am fost asaltat de o femeie slabă cu ochii verzi.
Cămaşa asta e de la Kendo, m-a asigurat ea în franceză.
N-am vrut să discut paternitatea. Una peste alta, se prea poate ca la galeriile Lafayette să se vândă cămăşi de firmă.
Ai ochiul format, fetiţo. De ce nu vii cu mine să-i cercetăm îndeaproape butonierele? i-am răspuns luând-o de talie.
Ochii aceia verzi aveau în ei bal­samul care îndepărtează visurile.


Un asasin scos la pensie

În ziua următoare, la opt seara, urmând ordinele celui care-mi stabilea misiunile, stăteam regeşte la volanul unui Mercedes Benz şi aşteptam în parcarea de maşini închiriate a aero­portului Charles de Gaulle. Avionul Concorde trebuia să aterizeze în câteva minute, şi printre pasagerii zborului New York — Paris se afla individul pe care nu-l cunoşteam decât după glas.
Teamă mi-e că năzbâtiile tale de la Istanbul au dat totul peste cap, mi-a spus sosia mea din oglinda retrovizoare.
Presupun că ai dreptate. Am făcut ce trebuia, şi nu mă-ntreba de ce.
Eu ştiu prea bine de ce-ai făcut-o. Problema e că femeiuşcă asta te-a făcut praf şi ţi-e cu neputinţă să te controlezi, a spus el şi a adăugat: Nu ţi-e frică de întâlnirea cu tipul care-ţi stabileşte misiunile? Ştii doar că în meseria ta nu există concedieri, ci numai certi­ficate de deces.
Dacă vine să mă vadă, o avea el un motiv. Nu l-am dezamăgit niciodată.
Niciodată? m-a întrebat el plin de sarcasm.
Am tras un dos de palmă oglinzii ca să-l fac să tacă, dar mi-am dat seama că avea dreptate. La ce naiba mă gândeam eu? în dimineaţa aceea, venind de la Frankfurt, mă îndreptasem spre biroul de contact pentru a aştepta tele­fonul tipului care-mi stabilea misiunile. A fost punctual. A sunat de la aero­portul Kennedy şi mi-a dat instrucţiu­nile pe care le urmam în acel moment. Apoi am pornit pe jos, mergând cât puteam de repede ca să-mi limpezesc gândurile, dar o forţă irezistibilă m-a împins către apartamentul unde, până în urmă cu câteva săptămâni, locuisem cu iubita mea franţuzoaică.
Tot ce era acolo mi s-a părut înde­părtat şi străin. Televizorul, mobila, aparatul video, combina muzicală, lămpile, patul matrimonial, discurile, mulţimea de cărţi, tablourile, barul, hainele din dulapuri, nimic din ce se afla în el nu-mi aparţinea şi nu avea de-a face cu mine. M-am hotărât să bag câteva costume şi cămăşi într-o valiză ca să pot pleca definitiv de-acolo. În timp ce făceam asta, ochii ei mă pri­veau din toate părţile, multiplicaţi în fotografii pe care i le făcusem în multe locuri şi pe care le atârnasem cu mâna mea pe pereţi. Atunci a sunat telefonul, de trei ori, şi a intrat pe robot. Era ea. Glasul mi s-a părut foarte îndepărtat şi obosit. Vorbea despre dragoste, despre o greşeală îngrozitoare, despre ruşine şi despre întoarcere, de îndată ce avea să scape din încurcătura din care tre­buia să iasă singură. Rostea insistent cuvinte de iubire, îmi amintea de zilele fericite petrecute împreună, se blestema, iar eu m-am răzbunat pe pereţii aceia până mi-a dat sângele, pentru a rezista ispitei de a ridica receptorul.
M-ai trădat, fetiţo. Nu pot trece peste genul ăsta de trădare", am şoptit eu închizând uşa în urma mea. Glasul ei a continuat să plutească în singură­tatea acelui apartament în care nu aveam să mă mai întorc niciodată.
Un bărbat gras care căra o valiză şi purta o gabardină căptuşită s-a apro­piat de maşină. Am ieşit ca să deschid portiera din dreapta mea.
Ei bine, în sfârşit ne cunoaştem, întâlnirea asta n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată, dar, în fine, aşa stau lucru­rile, a spus vocea pe care o cunoşteam atât de bine.
— Spune-mi unde să te duc, i-am răspuns.
O să facem o plimbare. O să mer­gem pe malul Senei, dacă n-ai nimic împotrivă, a sugerat.
Noaptea era răcoroasă, liniştită şi, după ce am parcat maşina, ne-am plim­bat o jumătate de oră pe lângă Trocadero. Omul care-mi stabilea misiunile fuma ţigară de la ţigară, avea o tuse groasă şi, de fiecare dată când încercam să deschid gura, îmi răspundea cu un gest al mâinii: „Încă nu, băiete, acum mă gândesc". În cele din urmă a arătat spre o bancă şi ne-am aşezat pe ea.
— Spune-mi, ai ceva să-i reproşezi celui care-ţi dă de mâncare? a început el.
Nu, absolut nimic, iar tu ştii prea bine asta.
Perfect. Acum eşti un om bogat. Nu mă interesează ce-ai făcut cu banii pe care i-ai câştigat, dar trebuie să fi strâns o sumă frumuşică. Eşti în poziţia ideală pentru a te retrage.
— Mergi direct la subiect.
Nu-i vorba despre faptul că ai făcut prea multe greşeli; problema e că le-ai făcut pe toate. Presupun că din pricina oboselii, a stresului, sau cum naiba i se spune acum. E un semnal de alarmă, care îţi atrage atenţia că trebuie să te retragi.
Să înţeleg că mi-a fost semnată condamnarea?
Nu deveni melodramatic. E ade­vărat că atitudinea ta ne-a creat probleme, dar am avut întotdeauna încredere în tine. Nu eşti un mardeiaş pe care să-l razi dintr-o lovitură. Eşti un profesionist respectat şi vrem să te retragi în mod demn.
Prea bine. Ce trebuie să fac?
Să duci totul la bun sfârşit, dar singur. E prima şi ultima oară când ne vedem. Telefonul de contact nu mai există şi poţi fi sigur că n-am să te mai sun. Trebuie să ajungi la capăt în ter­menii stabiliţi. O să ţi se dubleze suma, dar, insist, vrem să faci treaba singur şi repede.
Bine. S-a făcut. Fără hăitaşi, fără ajutor, singur. Accept.
Ai vreo întrebare înainte de a ne despărţi?
De ce trebuie să-l lichidez?
Chiar te interesează motivul?
— E ultima mea misiune. la-o ca pe o curiozitate a unui pensionar.
De ce nu? Fie. Victor Mujica joacă murdar cu toată lumea. E un tip abil, inteligent, alunecos şi, mai ales, are cazierul curat ca lacrima. Tipul ăsta n-a trecut în viaţa lui strada pe roşu, în schimb ţine în şah mai multe grupuri care fac trafic de droguri în Statele Unite. Şi-a construit o reţea enormă care-i permite să se aprovizioneze de pe pieţele asiatice şi care a făcut ca preţurile să scadă teribil. Asta nu le place deloc columbienilor şi nici băie­ţilor de la Miami, însă până acum nu i-au putut clinti nici măcar un fir de păr din cap, pentru că el şi-a căutat cea mai bună acoperire.
— DEA?
— Exact, îi unge pe cei de la DEA, iar ei îl îngrijesc ca pe un bebeluş. Şi ce-i mai ciudat în toată povestea asta este că marfa lui, deşi ieftină, e de foarte bună calitate. Tipul ăsta e un fel de filantrop al drogurilor şi din pricina asta trebuie să-l elimini. Acum ai priceput?
— Cât timp am la dispoziţie?
Foarte puţin. Ai rezervare la zbo­rul Concorde de mâine, iar la New York te aşteaptă un bilet al TWA pentru Mexico D.F. Surpriza de la Istanbul i-a dat peste cap toate planurile şi a hotărât să se întoarcă. Trebuie să acţionezi înainte să se dezmeticească.
— Cine erau hoiturile din bazar?
— Începători. Mardeiaşi în serviciul DEA din Istanbul. Te-au confundat cu un ucigaş plătit trimis de columbieni. Mujica te-a salvat pentru că a crezut că eşti mesagerul lui, omul care aducea banii pentru un transport de heroină, şi s-a gândit că ai căzut în mâinile mardeiaşilor. O serie nesfârşită de confuzii. Acum ştii toată povestea. La revedere şi mult noroc, killerule.
L-am văzut îndepărtându-se cu paşi obosiţi spre staţia de taxiuri, s-a urcat într-unul din ele şi oraşul l-a înghiţit pentru totdeauna.
Am rămas pe bancă o bună bucată de vreme, gândindu-mă că ajunsesem la cea din urmă misiune a mea. Ce naiba, venise clipa retragerii, dar niciodată nu aveam să fiu unul dintre acei pensio­nari care-şi omoară urâtul prin parcuri, hrănindu-şi visele înfrânte sau îndopând acei detestabili şobolani cu aripi pe care unii îi numesc porumbei.
Aveam un cont destul de bine burduşit la o bancă din Grand Cayman şi am ştiut întotdeauna că mă voi retrage la cincizeci de ani. Toată lumea îşi face planuri pentru această vârstă. Planul meu era foarte simplu: o casă pe malul mării în Bretania, alături de franţuzoaica mea iubită, care avea să-mi citească versuri de neînţeles, în timp ce eu aveam să recit texte din bolerouri. La naiba. Vârsta pensionării mă găsea singur, ca un naufragiat. La naiba. Trebuia să fac ceva ca să evit asta.
M-am urcat în Mercedes şi am început să mă învârt pe bulevardele din jurul Arcului de Triumf. Cele mai frumoase târfe din Paris îşi oferă acolo trupurile ca nişte fructe coapte. Erau negrese, albe, exagerat de albe, mulatre, vietnameze, chinezoaice, bărbaţi atle­tici travestiţi, fete cu alură de studente la birotică. Deodată am văzut-o pe cea pe care o căutam: minionă, cu şolduri ferme, şatenă, cu sânii mici şi tari, cu gura mică şi roşie.
Urcă, i-am poruncit.
Trei sute de franci pe oră, mi-a spus când s-a aşezat pe scaun.
Adaugă un zero şi-o să facem dragoste toată noaptea.
Eşti cumva şeic sau sultan? O să mă regulezi în palatul tău?
Ţi se pare suficient de bine dacă o facem la hotelul Lutecia?
Cred că eşti regele Solomon, iar eu, regina din Saba.
Da, şi sunt dispus să-i satisfac toate dorinţele reginei mele.


Recepţionerul de la hotelul Lutecia s-a uitat cu neîncredere la fusta extrem de scurtă a însoţitoarei mele. În timp ce completam fişa de înregistrare, a căutat cuvinte elegante pentru o între­bare veninoasă.
Domnul şi doamna se înregistrează împreună?
Domnul tocmai v-a dat documen­tele sale, iar domnişoara e foarte obosită. La acest hotel există vreun regulament care să-i interzică unui tată să se cazeze cu fiica lui în aceeaşi cameră?
Nicidecum, domnule, n-am vrut să vă supăr.
Dar v-aţi gândit totuşi că fiica mea e o ârfă, am replicat eu.
Vai, vă rog, nu mi-aş permite niciodată să gândesc aşa ceva!
— Tati, la boutique e o bluză care-mi place foarte mult, a insinuat respon­sabila cu paternitatea mea recentă.
Comand-o şi spune-le s-o treacă în contul camerei, i-am spus, înmânându-i cheia.
Însoţitoarea mea avea douăzeci şi trei de ani, după cum reieşea dintr-un buletin de identitate care-o arăta slabă şi cu aerul sumbru al unei fete crescute într-o suburbie. Câteva luni petrecute în răsfăţ ar fi putut-o transforma într-o iubită pe cinste. Avea talent pentru aşa ceva. Când m-a întrebat dacă puteam cere nişte sandvişuri iar eu, în schimb, am comandat langustă cu sos american, s-a aşezat pe genunchii mei ca să mă muşte de lobii urechilor şi mi-a sugerat să nu uit şampania.
Zece minute mai târziu pusese stăpânire pe toată camera şi-şi contempla fericită trupul gol, reprodus în toate oglinzile. Când chelnerul a bătut la uşă, şi-a adunat hainele înainte de a dispă­rea în baie. Avea stofă, fetişcana. Măcar de-ar fi găsit într-o zi pe cineva care s-o transforme într-o iubită de toată frumuseţea...
N-ai mâncat nimic. Nu ţi-e foame? m-a iscodit ea cu gura aceea mică şi roşie.
Nu. Iar langusta nu se mănâncă atunci când ţi-e foame, ci atunci când ai apetit.
Bineînţeles. Săracii mănâncă de foame, iar cei bogaţi când au apetit.
Din ce suburbie eşti?
Din Creteil. Dar şampania se bea atunci când ţi-e sete?
Ca amantă era îngrozitoare. Abia dacă-şi mişca şoldurile, iar asta o făcea cu singurul scop de a-l uşura cât mai repede pe client, dar ştia să mintă bine, simulând orgasme însoţite de gâfâituri senzuale.
Cu ce te ocupi? m-a întrebat mângâindu-mi părul de pe piept.
Mă ocup cu uciderea oamenilor. Sânt asasin. Killer.
Ca Leon? Ai văzut filmul?
Da. Ca Leon. Numai că nu sunt atât de imbecil.
A adormit cu capul pe pieptul meu, şi atunci am început să vorbesc cu ea de parcă ar fi fost iubita mea. I-am spus că o iert, că după ce-mi voi fi terminat ultima misiune în Mexic aveam să o caut şi că ne vom întoarce amândoi să trăim pe malul mării şi departe de moarte.


Moartea şi taraful său

După zborul cu avionul Concorde, de două ori mai rapid decât sunetul, cel de la New York la Mexico D.F. mi s-a părut la fel de monoton ca o călătorie cu trenul.
Ei bine, de unde o să-ncepi? m-a întrebat din oglindă tipul îmbrăcat cu o canadiană la fel cu a mea.
O să fac rost de o armă, i-am răspuns.
Un Browning de patruzeci şi cinci? a insistat el.
Nu e momentul cel mai potrivit pentru asemenea exigenţe. Dar o să găsesc ceva ca lumea, l-am asigurat.
— Mult noroc, pensionarule, mi-a urat cunoscutul meu.
Las valiza la bagaje. Ai grijă de ea, i-am spus în încheiere.

Taximetristul care m-a dus de la aeroport la Zona Roşa era un profesio­nist al sfaturilor bune. În concepţia lui, trebuia să duc o viaţă ascetică, fără să mănânc sau să beau, pentru că guvernul otrăvise multe alimente şi băuturi pentru ca oamenii să se preocupe de alte lucruri şi să nu mai vorbească despre depreciere.
E ca în Anglia, şefule. Acolo, ca să nu mai trăncăneşti despre prinţul Charles, despre amanta lui, Lady Tampax, despre Diana cea slăbuţă şi prinţişorii ei, hoţomanca aia de regină a poruncit ca vacile să devină nebune. Zona Rosa e un fel de mare magazin de arme. Am dat o raită, examinând fierăraia pe care-o etalau bodyguarzii de la mai multe firme de pază. Mi-a plăcut un Colt de calibrul treizeci şi opt care se iţea de la brâul unui slăbănog la ieşirea de la Sanborn's. Am împăturit cu grijă o bancnotă de o sută de pesos şi m-am apropiat de el.
Mă scuzaţi, dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră, i-am spus strecurându-i bancnota în buzunarul cămăşii.
Cu cea mai mare plăcere, domnule, mi-a răspuns, prefăcându-se că nu băgase de seamă nimic.
La toaletă e un târfoi. M-am dus să fac pipi şi m-a pipăit. Asta nu se face unui bărbat. N-aţi vrea să-l băgaţi în sperieţi?
Ba bine că nu! Hai să-l mătrăşim pe nemernic, a spus el, scoţându-şi pieptul în afară.
Dar trebuie să fim discreţi, pentru că e fiul unui prieten şi, pe deasupra, mai e şi de familie bună. Intru eu primul, vorbesc cu el şi după aceea veniţi dum­neavoastră şi mi-l băgaţi în sperieţi cum se cuvine.
Nu vă faceţi griji. Vin în urma dumneavoastră. Haideţi să-l vedem pe tânărul cu pricina.
La toaleta pentru bărbaţi erau doi indivizi în faţa pisoarului. Au început să înjure când am intrat arătându-le un afiş pe care scria: „Curăţenie la toalete. Vă rugăm să ne scuzaţi".
Când şi-au terminat treaba şi au plecat, am atârnat afişul pe uşă. Ime­diat după aceea am închis uşile cabi­nelor şi am aşteptat. Paznicul a apărut după câteva minute.
— S-a-ncuiat acolo. Cred că se simte ruşinat, i-am spus, arătându-i una dintre uşi.
Ieşi de-acolo, tinere. Ieşi, n-o să păţeşti nimic, l-a asigurat paznicul apropiindu-se de uşă.
Am profitat de momentul cănd stătea cu spatele la mine ca să-l lovesc cu capul de peretele despărţitor şi mi-am desavârşit opera dându-i două lovituri după ceafă. Era destul de uşor şi nu m-a costat prea mult să-l aşez pe un vas de closet. Avea un Colt impe­cabil, şi cele douăsprezece gloanţe de rezervă mi-au intrat repede în buzunare, înarmat, am lăsat în urmă Zona Rosa şi am mers pe jos până la sediul Sanborn's de pe bulevardul Insurgentes, N-aveam nici un motiv deosebit sa merg într-acolo, dar mi-am amintit ca una din fotografii îl înfăţişa pe individul pe care trebuia să-l ucid plimbându-se prin faţa librăriei El Pendulo, foarte aproape de acel loc, în Colonia Condesa. Mi-am mai amintit şi că, în altă fotografie, apărea în dreptul unei case pe al cărei frontispiciu era un afiş din care se întrezărea numai cuvântul „viaţă". Am luat o bere şi am aşteptat să fiu străfulgerat de o revelaţie.
Viaţă." Colonia Condesa. ONG. Colonia Condesa, cartierul preferat al artiştilor, intelectualilor mic-burghezi, progresişti şi, de ce nu, sediul unei organizaţii non-guvernamentale al cărei nume include cuvântul „viaţă". Căutam acul în carul cu fân.
Pe bulevardul Baja California am găsit un hotel cu un nume premoni­toriu : El Triunfo. Am luat o cameră şi am cerut cu împrumut acea replică la enciclopedia Espasa care e cartea de telefoane a oraşului Mexico D.F.
La cinci dimineaţa, după ce am băut litri întregi de Coca-Cola, după ce am fumat cinci pachete de ţigări şi am recitit numele a sute de firme şi organi­zaţii care se terminau cu cuvântul „viaţă", am găsit ce căutam: Institutul Locuinţei Pro-Viaţă, Atlixco colţ cu Alfonso Reyes, Colonia Condesa. Am avut o iluminare datorită acestei desco­periri şi am început să mă gândesc la combinaţiile care coincideau cu ceea ce ştiam despre individul respectiv: Istanbul, congres, marile oraşe, Insti­tutul Locuinţei, problema migraţiei, Pro-Viaţă. „Bingo!", m-am trezit spunând în timp ce-mi puneam canadiana şi verificam încărcătorul Colt-ului de calibrul treizeci şi opt.
Poarta hotelului era închisă cu un lanţ gros, şi nu mi-a fost uşor să-l trezesc pe portarul de noapte.
— Nu, ascultaţi-mă. Nu vă pot lăsa să ieşiţi la ora asta. E foarte devreme şi hoţii încă se plimbă nestingheriţi. O să vă fure până şi sufletul. Mai bine aşteptaţi să se facă ora şase. Haideţi, turnaţi dumneavoastră berea, iar eu vă invit la nişte turte de mălai pregătite de bătrânica mea.
În timp ce deschideam o sticlă de Corona, i-am mulţumit acelui om pentru prudenţa lui. Uitasem că Mexico D.F. e un oraş în care noaptea aparţine delincvenţilor de la Poliţia Judiciară. Am băut şi am mâncat turtele de mălai, reci, însă foarte gustoase, şi de îndată ce s-au ivit zorii am ieşit în stradă.
Am recunoscut imediat casa. Era cea pe care o văzusem în fotografie. Nu lipsea decât individul din faţa porţii. Vizavi, despărţită de bulevardul Alfonso Reyes, se afla o biserică. Din fericire, bisericile din Mexic îşi deschid devreme porţile pentru enoriaşi. Am intrat. Era aproape pustie, aşa încât nu mi-a fost prea greu să ajung la uşa care dădea spre scările dinspre clopotniţă. Un strat gros de praf acoperea treptele, semn că nu trecuse nimeni pe-acolo de multă vreme.
Încet-încet, strada s-a umplut de viaţă. Un chioşc de flori şi-a etalat culorile în lumina dimineţii. Altul a început să expună ziare şi reviste, în casa pe care o supravegheam a intrat un băiat care n-a mai ieşit. Mai târziu au intrat două fete pe care le-am văzut reapărând o jumătate de oră mai târziu.

A sunat poştaşul, băiatul a deschis şi a luat corespondenţa.
Orele se scurgeau încet, îmi concen­trasem întreaga atenţie asupra acelei case, dar nu mă puteam împiedica să nu mi-o imaginez în răstimpuri pe iubita mea plimbându-se pe bulevard. Ce-aş face dacă aş vedea-o? Aş coborî pentru a-i ieşi în întâmpinare? O fi fost acolo, în Mexico D.F., în Veracruz sau se afla într-un avion care se îndrepta spre Paris?
La două după-amiază s-a oprit în faţa casei un băiat care aducea pizza. A lăsat trei cutii. Trei. Iar eu nu văzusem intrând decât un băiat. Cine erau ceilalţi doi comeseni?
După patru m-am luptat cu somnul care mă cuprinsese şi i-am fost recunos­cător cerului care, printr-un zgomot răguşit, anunţa apropierea unei furtuni dinspre nord. Norii negri au cufundat cât ai clipi strada în întuneric, şi aproape imediat după aceea s-a dezlănţuit ploaia torenţială. L-am văzut pe băiat ieşind în stradă. A intrat în magazinul colţ cu Atlixco şi după alte câteva minute a ieşit cu două cartuşe de ţigări. Din locul meu de veghe am recunoscut caligrafia mărcii Chesterfield şi m-am gândit din nou la iubita mea, pentru că ea fuma ţigări din acelea.
La opt seara continua să plouă. Eram ud până la piele şi dârdâiam ca un câine. Mă menţineam treaz mutând gloanţele dintr-un buzunar în celălalt ca şi cum ar fi fost mărgelele unui şirag de mătă­nii. Uşa casei s-a deschis iar. Era tot băiatul. Când se pregătea să închidă uşa în urma lui, s-a întors pe jumătate şi, cu toate că eu n-aveam cum să aud ce spunea, era limpede că vorbea cu cineva dinăuntru. Imediat după aceea a întors cheia în broască de două ori şi a pornit grăbit la drum prin ploaie.
M-am hotărât să cobor şi am făcut-o la timp, pentru că în felul acesta am reuşit să-l împiedic pe un bătrânel să închidă uşile bisericii.
Nu vă observasem, domnule. Puţin mai lipsea să rămâneţi închis aici până mâine dimineaţă.


Ploaia se înteţise. Pe stradă nu era nici ţipenie de om şi deodată, după câteva fulgere, s-a întrerupt curentul electric.
M-am oprit în faţa casei. Am strâns pistolul în mâna dreaptă, am aşteptat să fulgere din nou şi m-am năpustit asupra uşii.
Casa era cufundată în întuneric, cu excepţia capătului unui coridor, unde se vedea licărind o luminiţă slabă. Cu spatele lipit de zid, am trecut prin faţa a două încăperi ce slujeau drept birou şi după aceea prin faţa bucătăriei. Am armat pistolul şi, dintr-un singur şut, am deschis ultima uşă.
Iubita mea franţuzoaică a deschis nişte ochi foarte mari, înecaţi în lacrimi, a încercat să se ridice de pe perna pe care stătea, însă, văzând pistolul, sin­gurul lucru pe care l-a făcut a fost să deschidă gura mică şi roşie. Pâlpâirea unei lumânări care ardea în încăpere se reflecta pe obrajii ei.
Lângă ea se afla cel pe care trebuia să-l ucid, palid ca moartea şi cu trupul scuturat de friguri. Era leoarcă de transpiraţie. Prin venele individului aceluia curgea sânge adevărat. M-a pri­vit şi a închis ochii, dându-mi de înţeles că pricepea cum stau lucrurile.
Ei... să nu-i faci nimic... E o fran­ţuzoaică... s-a băgat în povestea asta fără să ştie nimic, a spus el.
Am vrut să mă întorc, dar nu-l puteam lăsa aşa. Uite ce i-au făcut, a suspinat iubita mea franţuzoaică.
Vă cunoaşteţi? Atunci tu...?
Individul n-a reuşit să termine pro­poziţia, pentru că i se încleştase gura din pricina unei doze prea mari de heroină.
Lumea e mică, al dracului de mică, am răspuns.
S-a întors ieri dintr-o călătorie, a continuat, suspinând, iubita mea fran­ţuzoaică. Am venit să-mi iau rămas-bun, dar au apărut nişte indivizi care i-au injectat ceva. Trebuie să chem un medic, dar nu mă lasă.
Cei de la DEA, nu-i aşa?
Ticăloşii... Au crezut că am vrut să-i trag pe sfoară la Istanbul... Mi‑au injectat cinci doze... ieri... drept pedeapsă...
Ce este DEA? De ce vorbiţi de parcă v-aţi cunoaşte? Nu înţeleg nimic. Nimic! Scoate-mă de-aici! Vreau să mă întorc la Paris, la mine acasă! a spus cu vocea sugrumată sărmana mea iubită franţuzoaică.
Acum ştii pentru ce am venit, dar înainte de asta vreau să ştiu de ce faci ceea ce faci. De ce bagi droguri de calitate şi ieftine în Statele Unite?
Pentru că îi urăsc... Pe nemernicii ăia trebuie... trebuie să-i distrugi... Vor heroină? Eu le dau... şi aproape pe gratis... Trebuie să-i macini pe dinăuntru... e singura noastră scăpare, a latino-americanilor, înţelegi? Pentru fiecare „trup ciopârţit"... pentru fiecare mexican... pe care-l umilesc la graniţa lor blestemată... eu... eu distrug mai mulţi americani, înţelegi?
— Adio, filantropule, i-am spus apropiindu-i ţeava pistolului de gură.
Împuşcătura a fost seacă şi scurtă. Aşa latră pistoalele Colt de calibrul treizeci şi opt. Sărmana mea iubită franţuzoaică tremura cu ochii larg deschişi. Am luat-o în braţe, înjurând în gând blestematele capcane ale vieţii.
Scoate-mă de aici..., a murmurat ea la pieptul meu.
Bineînţeles, dragostea mea, i-am şoptit la ureche înainte de a-i înfige un glonţ sub minunatul ei sân stâng.
Da, e adevărat, o iubeam, însă în ultima mea misiune nu puteam face altceva. Eram un killer, iar profesio­niştii nu amestecă sentimentele cu munca.
Înainte de a ieşi de-acolo, m-am dus la bucătărie şi am deschis toate gurile de gaz.
Mă urcam într-un taxi pe bulevardul Tamaulipas când am auzit explozia.
— Ce-a fost asta, şefule? m-a între­bat taximetristul.
Furtuna. Ce altceva ar fi putut să fie?
Vă deranjează muzica?
— Nu. Las-o.
Tocmai descoperisem că la radio se auzeau versurile acelui cântec popular care spune:

...a vrut să mai rămână când a văzut că-s trist, dar rânduit fusese ca-n noaptea aia chiar iubitul să şi-l piardă...


Probabil cel mai faimos scriitor chilian contemporan, Luis Sepulveda, născut la Ovalle în 1949, a străbă­tut încă de foarte tânăr teritoriile posibile ale geogra­fiei şi utopiei, din selva amazoniană în deşertul Saharei, din Patagonia până la Hamburg, din celulele dictatorului Pinochet pe navele organizaţiei ecologiste Greenpeace. Din 1997 trăieşte la Gijon, în Spania. Din această viaţă extrem de agitată a dat la iveală povestiri şi romane care l-au impus imediat drept unul dintre cei mai înzestraţi romancieri şi nuvelişti sud-americani şi nu numai.
A debutat cu un volum de versuri, pe când avea doar şaptesprezece ani. Trei ani mai târziu îi apărea prima carte de povestiri, intitulată Cronicile lui Pedro Nimeni. I-au urmat romanele Bătrânul care citea romane de dragoste (1989, recompensat cu Premiul Tigre Juan), Lumea de la capătul lumii (1989), Nume de toreador (1994), Povestea unui pescăruş şi a mota­nului care l-a învăţat să zboare (1996), Jurnalul unui killer sentimental. Yacare (1996), Hot Line (2002), volumele de povestiri Patagonia Express (1995), Neântâlniri (1997) şi Istorii marginale (1999), acestea din urmă apărute mai întâi în ziarul spaniol El Pais. A fost distins cu premii literare de mare prestigiu în lumea hispanică şi tradus în numeroase ţări.
Cu Jurnalul unui killer sentimental şi Yacare, Luis Sepulveda valorifică din plin resursele roma­nului poliţist, de care s-a simţit atras întotdeauna. Dacă în Jurnalul unui killer sentimental asasinul încalcă, din pricina faptului că e îndrăgostit, toate regulile impuse de profesia sa implacabilă, în Yacare detectivul unei firme de asigurări nu poate să nu depăşească limitele misiunii, lăsându-se călăuzit de flerul său de fost poliţist, în timp ce asasinul plătit îşi conduce cititorul de la Paris la Madrid şi de la Istanbul în Mexic, în căutarea viitoarei sale victime — o ţintă deloc uşor de găsit —, detectivul firmei de asigurări îşi părăseşte, pentru o vreme, biroul din Zurich pentru a pătrunde în lumea necunoscută a indienilor anare, misterioşi locuitori din sudul Braziliei, a căror existenţă e strâns legată de yacare, mici caimani care, după cum se va vedea, sunt extrem de preţioşi.


Caddie — băiat de mingi la golf sau tenis

Luis Sepulveda

vineri, 20 decembrie 2013

Rezistenţa morală

Indiferenţa occidentală

Maniu a venit la Bucureşti şi a declarat în faţa acelei adunări istorice că cedează la cererea unanimă a ei, dar îi avertizează că aceasta este o hotărîre încărcată de consecinţe foarte grave. Le-a spus că trebuie să se aştepte la o luptă nemiloasă şi la evenimente tragice, iar cei care nu sunt gata să accepte riscul suprem e bine să se retragă pe loc. Nimeni nu s-a retras, Maniu şi Mihalache s-au îmbrăţişat şi au proclamat hotărîrea de a intra în luptă. Bineînţeles că nu s-a acceptat nici propunerea sovietică de renunţare la Basarabia. M-am oprit mai mult asupra acestor recapitulări – şi la ele ar putea fi adăugate şi altele de acelaşi sens – pentru că ele pot contribui la reconsiderarea a ceea ce este exagerare şi eroare în ideea de altfel facilă şi răspîndită că Rezistenţa naţională anticomunistă din România a fost, în mod decisiv produsul speranţei iluzorii că "vin americanii".


Rezistenţa morală a fost adevăratul obstacol în calea expansiunii liberale şi avereecane. Ori trăgătorii de sfori ai*corupţlei profesioniste au scăpat din vedere tocmai acest obstacol.
Atât partidul liberal cât şi col decedat avexescan, în ofensivele lor de rganizare a corupţiei au adunat pleava societăţii,pe toţi indivizii predispuşi pentru vicii şi devastare morală, crezând că printr'o intensivă cultură de microbi de corupţie vor putea înfrânge elanul idealist al celui mai formidabil partid politic care a existat vreodată în această ţară, partidul naţional ţărănesc. 

  1. Planet REBOOT

  2. Ttatăl fondator al Uniunii Europene.            

  3. Colonizarea de pe Marte !

  4.   Ne pregătim pentru Marte

  5.    Robot pe Marte

  6.   Ce să mai citim?

  7. Tatăl fondator al Uniunii Europene.            

  8. Colonizarea de pe Marte !

  9.   Ne pregătim pentru Marte

  10. Colonizarea Marte poate determina umanitatea să-și modifice ADN-ul ?

  11. Cine mai urăște să poarte mască?


Adevărul este că acţiunea adversarilor noştri a eşuat complect, întărind şi mal mult rezistenţa morală a intelectualilor şi a masselor populare. Un efect salubru totuşi a avut ofensiva de devastare a conştiinţelor: triajul moral. Selecţionarea atât de utilă, s'a făcut eu desăvârşire: naţiunea a debordat

infecţiuaea morală. Influenţa pe care o exercită necontenit şi tot mai puternic idealismul curat al d-ki Maniu asupra trupelor luptătoare, e de natură pur intelectuală şi de valoare etică.

Dl. Maniu ne-a fost simbolul rezistenţei morale, pilda clasica a abnegaţiunei şi farul călăuzitor în ktpta formidabilă ce se dă pentru legalitate şi democraţie naţională, adânc infiltrate ta sufletele noastre şi realmente necesare, reclam'ate de întreaga naţiune. Norocul acestei naţiuni este, că a avut în momentele critice, prin care a trecut şi trece actualmente, bărbaţi înţelepţi şi integrii, că forţele ei vitsilo şi morale n'au putut fi distrus© de groparii consolidării naţionale. Aceste resorturi de rezistenţă s'aa nale.
Aceste iiesorturî de rezistenţă s'au opus totdeauna cu Buoces operei de dezagregare morală, pe cari au încercat-o adversarii şi trădătorii partidului naţional. Cea mai strălucita dovadă a reacţiunei morale, a fost mişcarea cliemăris-tă. 
Idealul nostru este tocmai organizarea rezistenţei morale, lupta contra corupţiei şi pentru întronarea legalităţii.
Iar în această luptă ne vom servi  de arme intelectuale şi politice, considerând că participarea la viaţa politică este prima datorie a oricărui cetăţean investit cu drepturi politice.   de I, Gruia.


Rezistența franceză (în limba francezăRésistance intérieure française, sau pe scurt La Résistance), este numele generic pentru toate mișcările și clandestine care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au continuat lupta împotrivaAxei și a colaboraționișților francezi până la pe 22 iunie 1944 – ziua eliberării.
Lupta Rezistenței a constat în acțiuni de culegere de informații, sabotaj și operațiuni militare împotriva trupelor de ocupație (în principal a celor germane), dar și împotriva forțelor regimului de la Vichy. Rezistența a inclus și aspecte mai puțin sângeroase, așa cum a fost constuirea unei vaste rețele a presei ilegale, emiterea pe unde radio a unor emisiuni informative și propagandistice, falsificarea de acte, organizarea de greve și demonstrații, ascunderea, călăuzirea și scoaterea din țară a prizonierilor de război Aliați sau a piloților Aliați doborâți deasupra Europei, a celor care fugeau deService du travail obligatoire ca și a evreilor persecutați.
Rezistența s-a manifesta atât în orașe cât și în zonele rurale, în mod special după nașterea mișcării maquis în primăvara anului 1943. Armata nevăzută a adunat în rândurile ei oameni din toate straturile sociale și toate meseriile și a fost ținta represiunii teribile din partea RSHA (din care făcea parte și Gestapoul), AbwehruluiWehrmachtului, dar și din partea Milice française, (poliția așanumitului Etat français – Regimul de la Vichy).
Deși Rezistența activă și organizată nu au reprezentat niciodată niciodată mai mult de 2 – 3% din populația franceză, ea nu ar fi putut supraviețui și nici dezvolta fără sprijinul popular masiv, în special în timpul „maquisului”.
Istoria Rezistenței interne este foarte diferită de cea a Franței libere, dar este strâns legată de aceasta din urmă. Generalulde Gaulle, lider al Franței libere, avea agenții săi în țara ocupată de germani prin rețeaua Bureau Central de Renseignements et d'Action (Biroul Central de Informații și Acțiune prin agenți precum Jean MoulinPierre Brossolette șiJacques Bingen. Acesta din urmă a acceptat sarcina să unifice Rezistanța internă, sub egida autorităților de la Londra și mai apoi a celor de la Aleger. CreareaConseil National de la Résistance de către Jean Moulin, pe 27 mai 1943, apoi a Forces Françaises de l'Intérieur (FFI) de către Jacques Bingen pe 1 februarie1944, au marcat pietrele de hotar a procesului de unificare, care a fost uneori dificil, dar fără ceva asemănător în resul Europei ocupate.
Au existat forme ale Rezistenței în Africa de Nord și în restul Imperiului colonial francez.



Pentru o corectă înţelegere a Rezistenţei anticomuniste

Termenul de Rezistenţă naţională anticomunistă din România are pentru mine două înţelesuri convergente. A existat o Rezistenţă naţională spontană şi, mai ales în prima perioadă a subjugării ţării, larg extinsă, chiar generală şi a existat, pe fundalul acesteia, o Rezistenţă naţională anticomunistă specială, organizată, deliberat-combatantă în baza asumării unor riscuri mergînd pînă la cel al vieţii.

În crîmpeiul de reflecţii care urmează mă voi referi în primul rînd la cel de al doilea sens, de organizaţie voit-structurată. Dar ţin din capul locului să precizez că primul sens este inseparabil de cel de al doilea, nu numai pentru că Rezistenţa spontană şi larg extinsă a constituit condiţia istorică şi morală necesară a Rezistenţei active speciale, ci şi pentru că cei din mişcarea de rezistenţă au văzut în împotrivirea comună a poporului justificarea lor esenţială. Iar unul dintre scopurile lor era tocmai acela de a ridica-o pe aceasta la forme de expresie şi de acţiune reflectate şi eficiente, sub semnul sacrificiului consimţit. Cînd vorbim de "Mişcarea de Rezistenţă" din România recunoaştem implicit atît substratul primordial colectiv, cît şi reuşita transformării lui în acte de voinţă individuale dar solidare prin intenţiile şi scopurile principale comune. Structura psihologică şi cadrul de referire normativă, fapta şi idealul, s-au împletit într-o multitudine de tentative de a răspunde fără compromisuri acelei provocări inexorabile pe care o reprezenta operaţiunea de comunizare forţată a României, cedată zonei de influenţă a imperialismului sovietic, la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Abandonarea de către cei care fuseseră consideraţi în mod tradiţional aliaţii fireşti ai României a fost o realitate pe care protagoniştii principali, puterile învingătoare, Rusia, America şi Anglia (Franţa nu a fost admisă în clubul celor care îşi împărţeau deciziile asupra viitorului planetei şi, implicit voinţa de dominaţie mai blîndă sau mai cruntă a ei) se hotărîse la nivelul diplomaţiei şi tîrgului secret, aşa că nici puterile occidentale şi nici Uniunea Sovietică nu aveau interesul să dezvăluie acele hotărîri ca atare, nici opiniei publice din propriile ţări şi nici popoarelor din răsăritul Europei. Acestă realitate fabricată de conducătorii marilor puteri şi încărcată de un potenţial traumatic extrem pentru naţiunile din estul Europei probabil că de la început a depăşit nu numai capacitatea de autoanaliză morală a conducătorilor occidentali, ci şi puterile lor de imaginaţie în ceea ce priveşte lanţul consecinţelor nefaste nu numai pentru cei abandonaţi satanismului politic al lui Stalin, ci şi pentru ei înşişi, în măsura în care în curînd au început să se simtă şi ei ameninţaţi, iar pacea radioasă s-a transformat într-un îndelungat război rece. Victimile acelei împărţiri confidenţiale în sfere de influenţă, românii, legaţi cultural şi sentimental de occidentali, nu şi-au putut da seama imediat, ci numai treptat, de soarta politică şi nu numai politică ce li se hotărîse. Ceea ce nu înseamnă că, de la Maniu pînă la Brătieni şi alţi fruntaşi politici români, perceperea abandonării României nu s-a conturat mai repede decît ar fi putut fi intuită şi interiorizată de conştiinţa generală românească. şi tocmai în legătură cu această situaţie şi configuraţie intelectuală şi afectivă a momentului aş vrea să încerc să contribui la anumite clarificări pe care le consider importante în ceea ce priveşte înţelegerea mobilurilor, mentalităţii şi atitudinii Mişcării de Rezistenţă din România, la diferite niveluri ale ei.

Indiferenţa occidentală

În dialogurile lui cu Doina Alexandru, publicate sub titlul "Confesiuni", la editura Anastasia, în 1996, Corneliu Coposu, care, în calitate de colaborator intim al lui Iuliu Maniu, trăise amărăciunea şi protestul categoric al lui Maniu în convorbirile lui cu ambasadorii american şi englez la Moscova, Harriman şi Sir Clark Kerr, care veniseră la Bucureşti să-l convingă să accepte să participe la alegerile din 1946, în condiţii în fond impuse de ruşi, l-a citat pe Maniu, care, cu acel prilej, a spus: ".... Eu ştiu că alegerile libere nu se vor garanta, ştiu că nici Anglia, nici S.U.A. nu vor mobiliza flota pentru a asigura legitimitatea alegerilor româneşti, de aceea nu pot accepta soluţia pe care aţi preconizat-o dvs, care este o capitulare în faţa unor exigenţe ruseşti catastrofale pentru poporul român." (pag. 37). Şi tot Coposu arată că "... Churchill, în corespondenţa cu Maniu din ianuarie 1943, i-a atras atenţia că, aşa cum se desfăşoară evenimentele, tare îi e teamă că în scurtă vreme România va ajunge la totala discreţie a U.R.S.S. şi că ar fi bine ca în vederea acestei situaţii inevitabile să îşi pregătească metodele de conservare. Acesta e un adevăr istoric. Dar faptul că în octombrie 1943, în convorbirile de la Moscova Churchill şi-a permis să negocieze ca la tarabă procentul de influenţă a sferelor marilor puteri, sigur că nu poate fi iertat de istorie." (pag. 39).

Personal, deţin şi eu informaţii din vremea aceea, cînd militam în conducerea tineretului Naţional-Ţărănesc din judeţul Vâlcea, organizaţia de acolo distingîndu-se printr-o mare combativitate şi relaţii strînse cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Astfel, că am aflat de la Alexandru Dumitrescu-Colteşti, preşedintele, şi Radu Livezeanu, secretarul general al P.N.Ţ-Vâlcea cum s-a desfăşurat o importantă şi impresionantă şedinţă a Delegaţiei Permanente a Partidului Naţional-Ţărănesc, la Bucureşti. Emisari ai guvernului sovietic luaseră legătura cu partidul şi declaraseră că Moscova va accepta o victorie a P.N.Ţ.-ului în alegeri cu anumite condiţii: Iuliu Maniu să demisioneze de la conducere şi partidul să declare public o renunţare la drepturile românilor asupra Basarabiei. Iuliu Maniu a anunţat că, din considerente de interes naţional, renunţă la preşedinţia P.N.Ţ. Înainte de începerea şedinţei la Bucureşti, un grup trimis de delegaţii din toată ţara adunaţi acolo, grup din care a făcut parte şi Alexandru Dumitrescu-Colteşti, s-au dus la Sinaia, unde Maniu se afla în casa medicului şi prietenului său Ion Jovin, şi i-au comunicat lui Maniu că dacă el se retrage, atunci întreaga Delegaţie Permanentă îşi dă dimisia.

Maniu a venit la Bucureşti şi a declarat în faţa acelei adunări istorice că cedează la cererea unanimă a ei, dar îi avertizează că aceasta este o hotărîre încărcată de consecinţe foarte grave. Le-a spus că trebuie să se aştepte la o luptă nemiloasă şi la evenimente tragice, iar cei care nu sunt gata să accepte riscul suprem e bine să se retragă pe loc. Nimeni nu s-a retras, Maniu şi Mihalache s-au îmbrăţişat şi au proclamat hotărîrea de a intra în luptă. Bineînţeles că nu s-a acceptat nici propunerea sovietică de renunţare la Basarabia. M-am oprit mai mult asupra acestor recapitulări – şi la ele ar putea fi adăugate şi altele de acelaşi sens – pentru că ele pot contribui la reconsiderarea a ceea ce este exagerare şi eroare în ideea de altfel facilă şi răspîndită că Rezistenţa naţională anticomunistă din România a fost, în mod decisiv produsul speranţei iluzorii că "vin americanii".

În anii care au urmat, lupta de Rezistenţă naţională s-a dus pe fundalul din ce în ce mai limpede al indiferenţei occidentale, pe care românii de toate categoriile şi cu atît mai mult cei înzestraţi cu spirit combativ, sau nu vroiau să o considere iremediabilă, sau o ignorau, sau atunci cînd erau pe deplin lămuriţi îşi continuau critica împotriva regimului iar cei mai curajoşi, lupta împotriva lui, pentru că alternativa ar fi însemnat pentru cei mai mulţi renunţarea la orice speranţă, pentru alţii o trădare naţională, pentru alţii o sinucidere morală şi spirituală.

De altfel, luptele de emancipare sau de eliberare naţională nu s-au dus niciodată cu siguranţă invulnerabilă a unui sprijin din afară sau numai cînd combatanţii aveau sentimentul certitudinii unei victorii apropiate.

Opoziţia armată a izvorît din instint de conservare

Nu neg rolul jucat în unele dintre resorturile interioare ale Rezistenţei naţionale române de speranţa unei ciocniri militare finale între comunism şi anglo-americani. Căci exista un sentiment al antagonismului ireconciliabil dintre ceea ce înţelegeau cei mai mulţi dintre români prin "Lumea liberă", reprezentată de occident, şi tirania sovieto-comunistă şi de aici pînă la concluzia inevitabilităţii unui conflict înarmat nu era prea departe. Pe urmă, face parte din firea omenească tendinţa de a găsi asemenea puncte de sprijin plauzibile chiar dacă nu reale împotriva non-sensului şi ameninţării cu nimicirea unor valori fundamentale. Ce se întîmpla constituia încă un episod istoric al dialecticei dintre desnădejde şi speranţă, aceasta din urmă fiind însă în fond indestructibilă (o fenomenologie consecventă a speranţei ar arăta că ea nu poate fi dedusă din lanţul cauzalităţii materiale din lume, ci este dovadă a corelaţiei transcendente a omului).

De aceea, nu numai că nu pot acredita ideea că Rezistenţa naţională românească din interior şi din exil ar putea fi înţeleasă ca simplu epifenomen al aşteptării intervenţiei spectaculare americane, dar aş vrea şi să previn împotriva acestui reducţionism. E oare prea mult să le cerem istoricilor şi analiştilor tineri să-şi reprezinte, pe cît cu putinţă, în baza informaţiilor şi mărturiilor, ceva din atmosfera acelor vremuri, gradul de îngrijorare şi revoltă individuală şi naţională faţă de subjugarea ţării, ameninţările existenţiale, distrugerea progresivă a instituţiilor fundamentale, programul supunerii prin frică, umilire, subminare sistematică a lealităţilor? Nu calculul probabilităţii intervenţiei americane şi nici oportunisme de perspectivă mai lungă sau mai scurtă, ci instinctul de conservare al unei naţii, ciocnirea cu realităţile inimaginabile pînă atunci ale invaziei stalinismului, bunul simţ al poporului şi frămîntările fruntaşilor lui au atins atunci densitatea care se transformă de la sine în rezistenţă de toate felurile. Aici, în profunzimile realităţii unei istorii nefaste şi a reacţiei la ea se găseşte cauza primordială a Rezistenţei naţionale române, aşa cum s-a întruchipat ea şi în drama lui Oliviu Beldeanu şi a prietenilor lui. Ceea ce istoricul Adrian Cioroianu identifică drept "această stare de spirit, un veritabil mit al venirii americanilor" nu este decît una dintre cauzele secunde, produsă nu de posturile de radio străine, ci mai degragă de aşteptarea legitimă a unei reacţii de autoapărare a occidentului. Adrian Cioroianu scrie: "Această stare de spirit, un veritabil mit al venirii americanilor,era întreţinut, din raţiuni care astăzi sunt mai clare decît atunci, de către posturile occidentale destinate audienţei româneşti – inclusiv de postul Europa Liberă, al cărui Departament românesc este înfiinţat în octombrie 1951" (pag.9, notă de subsol la Cuvîntul Înainte al cărţii lui Stejărel Olaru, "Cei cinci care au speriat Estul", editura Polirom, 2003). În ceea ce priveşte contribuţia atribuită Europei Libere, cred că o examinare mai minuţioasă a emisiunilor (desigur o cercetare greu de efectuat) probabil că ar duce la o concluzie mai nuanţată în privinţa aceasta. În perioada la care se referă istoricul român eu mă găseam în România şi devenisem un adevărat specialist în ascultarea regulată prin bruiaj a Europei Libere. Trebuie să spun că am păstrat vie amintirea dificultăţilor mele cu cei cărora încercam să le împărtăşesc cele ascultate. Dificultăţile proveneau dintr-o singură cauză. Unii dintre ei aşteptau de la mine o confirmare a intenţiei occidentale de a împinge înapoi, prin intervenţie directă, dominaţia sovietică în Răsăritul Europei şi de a elibera ţările satelite, iar eu nu aveam cum să le confirm aşteptarea, pentru că nu găseam în emisiunile respective nimic care să semene a indicaţie şi cu atît mai puţin promisiune în acest sens. E adevărat că în primii ani ai existenţei Europei Libere puteai auzi emisiuni care tratau despre rezistenţa anticomunistă internă şi modalităţile de organizare optimă. Nu am putut însă auzi niciodată o promisiune sau o referire la intenţii de intervenţie din afară prin forţă.

Cazul Părintelui Zăpîrţan

În deceniul al şaptelea, după venirea mea la München, începeam şi eu să colaborez cu Departamentul Românesc al Radio Europa Liberă, unde, în timp, am îndeplint şi funcţii de conducere, inclusiv cea de director. Am avut astfel prilejul să cunosc structura şi strategia la sursă, cel puţin de atunci, a acestui post de radio, inclusiv Codul profesional al Europei Libere, care fusese promulgat prin anii ’60. La articolul 5 al acestui Cod, versiune publicată în 1976, se recomanda "evitarea unor sfaturi tactice sau a recomandării unor acţiuni în cazuri particulare". Articolul 9 stipula "evitarea oricărei sugestii care ar putea să-i facă pe ascultători să creadă că în cazul unei crize internaţionale sau al unei tulburări interne s-ar putea ca Occidentul să întreprindă o intervenţie armată în orice punct al zonei căreia îi sunt destinate emisiunile". Am aflat şi că în 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria, pe cînd membrii Departamentului maghiar al Europei Libere se aflau nu numai sub valul emoţiei generale, ci şi în cea mai intensă rezonanţă patriotică, unii dintre ei şi-au pierdut autocontrolul şi spiritul de coordonare cu orice norme şi strategii generale ale Europei Libere şi au încurajat direct insurecţia armată, ceea ce putea fi înţeles ca o promisiune de ajutor sau intervenţie occidentală. Ca urmare a acestei grave erori, conducera Departamentului maghiar a fost schimbată şi jumătate dintre redactori au trebuit să plece.

Geneza nenumăratelor organizaţii de rezistenţă anticomunistă din România a fost foarte bogat ramificată, de la cele răsărite din idealism juvenil, nostalgie romantică, spirit de aventură sau de emulaţie cu ceea ce se ştia despre maquis-ul francez, pînă la împotrivirea bătrînilor, senină sau încrîncenată, cu larg evantai de fidelităţi tradiţionale şi apartenenţe politice, şi de la conştiinţa acută a primejduirii temeliilor morale şi religioase, sau de la necesitatea ţăranului intrat în conflict cu autoritatea represivă de a lua drumul codrului, pînă la revolta intelectualului ataşat de cultura europeană şi de la revirimentul spiritului de jertfă patriotică, pînă la voinţa de a salva onoarea României îngenunchiate. Aceasta, pentru a spicui numai cîteva dintre motivările de atunci, fără de a căror luare în considerare imaginea de acum ar fi nu numai incompletă, dar şi străină de realitate. Ne izbim oricum de pericolul unei îngustări a cîmpului vizual al reconstituirii şi interpretării istorice. Ceea ce nu înseamnă că în afară de percepţia limpede şi nuanţată a trecutului nu ar fi binevenite şi noi unghiuri de vedere. Nu însă reducţioniste sau influenţate de prejudecăţi curente. Ca de pildă acolo unde, în cartea deja citată prin care publicul românesc poate beneficia de o informaţie bogată şi sistematică, Stejărel Olaru, într-o notă de subsol referindu-se la un prieten şi sprijinitor devotat al lui Oliviu Beldeanu, preotul greco-catolic de la München, Zăpîrţan, scrie: "De fapt, în opinia ofiţerilor DIE, Zăpîrţan era agent dublu, lucrînd pentru serviciile de spionaj vest-german şi austriac."(pag.101). Indiferent că îl preia de la Serviciul Secret Extern Comunist din România, calificativul de agent dublu aplicat părintelui Zăpîrţan, s-ar fi cerut scurt examinat de autor. În primul rînd, noţiunea de "agent dublu" are un sens peiorativ. Un agent dublu este unul care înşeală încredera a doi patroni concurenţi. Aplicat părintelui Zăpîrţan, termenul de agent dublu este fals în toate privinţele. În primul rînd, părintele Zăpîrţan, acest fervent patriot militant român, proverbial pentru devotamentul lui faţă de toate categoriile de români din emigraţie, pur şi simplu nu poate fi încadrat în categoria de agent al unui serviciu străin, darmite în aceea de agent dublu. A-l cataloga astfel înseamnă nu numai a-i face o nedreptate celui pînă la urmă decedat în luptă, ci şi a înţelege greşit natura şi complexitatea relaţiilor dintre luptătorii din Rezistenţa anticomunistă naţională şi serviciile secrete occidentale. Avînd în vedere punctul lor de plecare, relaţia nu putea fi una mercenară. Indiferent de răceala sau luciditatea politicii Apusului, occidentalii erau singurii aliaţi potenţiali. Pe de altă parte, cei din Rezistenţă vroiau să colaboreze cu orice om sau instituţie occidentală angajată în lupta războiului rece dintre este şi vest. Pentru ca propria luptă să fie adecvată şi eficientă ei îşi doreau o racordare la structurile internaţionale ale confruntării, o contribuţie proprie la lupta respectivă şi, eventual, pe cît cu putinţă, un ajutor tehnic. Mai era şi un important factor psihologic. Orice intercomunicare cu un serviciu secret occidental însemna o spargere a clopotului de sticlă totalitar, ceea ce constituia deja o confirmare a rostului propriei, temerare operaţiuni.

Sabotaje puse la cale cu englezii

Îmi amintesc cum organizaţia de Rezistenţă din care am făcut parte cîştiga în sens şi realitate pentru noi înşine prin aceea că ştiam sau speram că la vîrful ei conspirativ, un conferenţiar al Facultăţii de Medicină din Bucureşti menţinea legătura cu un conducător din străinătate al Rezistenţei Române, generalul Nicolae Rădescu. Iar pe cei de la ambasada engleză cu care am fi vrut să stabilim o legătură operativă permanentă îi vedeam ca aliaţi ai noştri, nici decum ca potenţiali tutori sau patroni.

La un moment dat, unul dintre cei trei membrii ai comitetului operativ, din care făceam şi eu parte, al organizaţiei noastre, medicinistul Tudose, mi-a comunicat că a reuşit să contacteze pe cineva din serviciul de specialitate al ambasadei engleze, ceea ce s-a resimţit ca un mare succes, în ciuda tuturor riscurilor. După primele tatonări, englezul i-a spus că pentru a merge mai departe ar avea nevoie de o confirmare concretă a capacităţii de lucru a organizaţiei noastre şi, în sensul acesta, a făcut o sugestie precisă. Cred că era prin 1951 şi tocmai se organizase la Bucureşti, pe terenul, pe atunci liber, de vizavi de cinematograful ARO o mare expoziţie a Republicii Populare Chineze. Englezul i-a propus amicului meu un act de sabotaj al expoziţiei instalată cu mare tam-tam politic. Ar fi urmat ca el să-i dea nişte buline cu efect incendiar, pe care noi să le plasăm în anumite puncte din interiorul expoziţiei. Ele se aprindeau abia peste 2-3 ore şi de aceea, pentru a se evita victime, trebuiau depuse seara, de cineva intrat cu ultimul lot de vizitatori, scurt înainte de ora închiderii. Nu ştiu exact de ce tratativele nu au fost finalizate şi nici contactul continuat. Dar îmi aduc aminte foarte bine că n-a trecut mult şi ieşind în centru am constatat că expoziţia chineză luase foc şi fusese, fără comentarii, închisă. Cred că această întîmplare aruncă o lumină şi asupra opticei occidentale de atunci în privinţa scopurilor şi mijloacelor războiului rece împotriva expansionismului sovietic. Iar de partea cealaltă, cea a Rezistenţei naţionale române, principala cheie a interpretării este conştiinţa ilegitimităţii regimului impus de sovietici şi grava ameninţare pe care acesta o reprezenta pentru însăşi fiinţa şi identitatea naţională. A te simţi îndatorat să cauţi "circumstanţe atenuante" pentru grupul de la Berna sau a-i trece prin sitele suspiciunii "anti-teroriste", ar însemna ignoranţă faţă de miza istorică şi naţională a războiului rece şi mai puţină înţelegere şi echitate pentru grupul luptător de la Berna decît au avut judecătorii elveţieni.

Acţiunea "Grupului Beldeanu"

Din capul locului, am precizat că Rezistenţa anticomunistă naţională organizată şi deliberat-combatantă din România ca fiind inseparabilă de cea spontană, generală, neorganizată. O altă precizare impusă de însăşi natura lucrurilor este aceea că Rezistenţa naţională din interiorul ţării şi cea din exil nu pot fi nici ele separate, nici ca intenţionalitate, nici ca desfăşurare istorică. Adrian Cioroianu evocînd, în prefaţa citată, cadrul neutralităţii elveţiene în care s-a desfăşurat ceea ce el numeşte "episodul atentatului" de la Berna, subliniază pe drept cuvînt că, în fond "decorul din subtextul acestei poveşti adevărate este chiar România de la începutul deceniului al şaselea, pentru că situaţia internă a ţării a fost cea care a determinat, în modul cel mai direct cu putinţă, acţiunea << grupului Beldeanu>> (Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul, 2003, pag.6).

Destinul tragic al lui Oliviu Beldeanu este cea mai peremptorie ilustrare a unităţii din adîncuri dintre Rezistenţa naţională din interior şi cea din exil. El şi-a început lupta prin munţii şi pădurile României, a continuat-o într-un occident care începea el însuşi să adulmece pericolul, dar nu era dispus să-şi tulbure prea mult conştiinţa, încărcînd-o cu imaginea dezastrului concentraţionar împins de Uniunea Sovietică pînă la linia de demarcaţie, căreia unul dintre răspunzătorii trădării istorice, Winston Churchill, îi găsise el însuşi numele de "cortină de fier".

La capătul luptei lui, care nu a fost niciodată numai a lui, Oliviu Beldeanu provocase în asemenea măsură pe cei care îi subjugaseră ţara - iar deosebirea esenţială dintre Oliviu Beldeanu precum şi cei făcuţi din acelaşi aluat ca şi el şi restul oamenilor a fost că ei niciodată nu au acceptat o asemenea subjugare – încît slugoii conducerii de la Bucureşti, furioase în laşitatea ei incurabilă, au primit poruncă să-l readucă pe pămîntul ţării. Oliviu Beldeanu l-a regăsit acum nu cu pădurile în care îşi începuse confruntarea cu duşmanul lui absolut, ci în închisoarea de anchetă a Ministerului de Interne de la Bucureşti, Malmaison, unde, aflîndu-mă şi eu după un timp, colegul meu de celulă, sechestrat acolo de cîţiva ani, mi-a povestit că anchetatorul lui, maiorul Cenuşe, îşi începuse interogatoriul în felul următor: "Ştii cine s-a găsit acum cîteva luni pe scaunul pe care şezi? Îţi spun eu: Oliviu Beldeanu, cel care a atacat ambasada noastră de la Berna. Şi ştii cum a terminat-o? Condamnat la moarte şi executat."

Cînd preşedintele tribunalului de la Berna i-a dat ultimul cuvînd, Oliviu Beldeanu a spus că n-ar fi avut nevoie de apărători şi că ar fi preferat să se apere singur. "În faţa tribunalului elveţian el nu vrea să răspundă decît de faptele sale prin care a călcat legea elveţiană. Pentru faptele sale pe teritoriul legaţiei, el ar fi gata să răspundă în faţa unei instanţe române scuipînd în faţă pe reprezentanţii unui guvern marionetă. În acest scop el cere să fie extrădat şi în schimbul acestei extrădări guvernul român ar putea să elibereze <<cîteva victime ale epocii lui Stalin>>, permiţîndu-le să vină în occident." (ibidem, pag. 233).

Nu ştiu care a fost ultimul lui cuvînt în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti. Ştim că ultima lui întîlnire cu pămîntul românesc a fost atunci cînd s-a prăbuşit sub gloanţele plutonului de execuţie de la Jilava.                   http://www.rostonline.org/rost/mai2005/rezistenta.shtml



Muntele ca rezistenţă morală - Odă

           Autorul acestui poem a murit în temniţă, la Aiud. Poemul era sortit dispariţiei, odată cu autorul lui. Dar, în anul 1958, într-o celulă a închisorii "Mal maison", de pe strada Plevnei din Bucureşti, autorul s-a găsit, timp de cinci luni, împreună cu inginerul Gheorghe Mazilu, din Bucureşti.
     Iată cum l-a reţinut Gheorghe Mazilu pe colegul lui de celulă: un bărbat bine legat în spate, nu prea înalt, de vreo 60 ani. Avea o figură de dac autentic, cu nasul prelung, cu privirea dreaptă, cu maxilare puternice, parcă desprins de pe reliefurile Columnei lui Traian. Fusese alpinist pasionat, căţărător pe munţii noştri. Vreme de 15 ani, nenea Jean, cum i se adresaMazilu, fusese preşedintele clubului Alpin Brav Român din Braşov, care a construit cabanele Babele, din Bucegi, şi Bâlea, pe malul Lacului Bâlea din Făgăraşi.
     Era anchetat pentru legături cu mişcarea de rezistenţă din munţi. Anchetatorul său, un căpitan scund, negru, urât, îl bătea rău că n-ar fi fost sincer cu ancheta. Într-o bună zi, Ion Udrişte - Olt se întoarce de la anchetă, cu cămaşa sfâşiată, plin de sânge pe nas şi pe gură, cu faţa tumefiată, vânătă.
     După ce l-a aşezat pe pat, inginerul Mazilu l-a spălat cu apă şi i-a pus comprese pe faţă. Apoi l-a întrebat: de ce te-au bătut, nene Jean, atât de rău.
     - Anchetatorul a găsit, în timpul percheziţiei, la mine în casă, un caiet cu poezii în care se găseau şi mai multe satire. Una din ele se referea la poetul comunist Marcel Breslaşu (pseudonimul lui Marcel Bresliska) autor a numeroase poezii de propagandă (Poeme pentru un ziar de perete (1948), Griviţa Roşie (1949) etc.). 
A primit de două ori Premiul de stat (1957 şi 1962).     I. Udrişte - Olt i-a recitat satira (11 strofe) pentru care a fost bătut (la 60 de ani!) până la sânge, dar din ea inginerul Mazilu n-a reţinut decât distihul:
     Eminescu zace-n criptă rece, desconsiderat,
     Iar Breslaşu stă la Capşa, emerit şi decorat.
     Se vede treaba că anchetatorul nu gusta poezia bună, adăugă Mazilu.
     În cele cinci luni cât au stat în aceeaşi celulă, deşi i-a recitat numeroase poezii proprii, pentru care Gh. Mazilu îl socoteşte poet autentic, acesta a memorat Odă Munţilor Făgăraş, pe care, o publicăm în continuare.
     De-a lungul celor peste 30 de ani, câţi au trecut de la memorarea ei, cu toată bunăvoinţa, cinci distihuri s-au pierdut, dar ele nu afectează unitatea şi continuitatea poemului. Unele uşoare modificări ale ritmului şi înlocuiri involuntare ale unor cuvinte, datorate igienei pe care şi-o face orice creier cu timpul, au fost corectate tacit de semnatarul acestor rânduri.
     Redus la oralitate, universul concentraţionar românesc, şi poate, nu numai românesc, a reuşit să creeze mii de poeme, unele de excepţie (N. Crainic, Radu Gyr, I. Caraion etc.) şi, prin memorarea lor de către autori sau de către colegi de celulă, s-a salvat de uitare o întreagă zonă a literelor româneşti, unele atât de expresive că pentru ele (Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane ş.a.) s-au pronunţat condamnări la moarte.
     Unii din aceşti recitatori sunt cunoscuţi, printre ei figurând şi Gh. Kaftangioglu, în cazul lui I. Caraion, Gh. Mazilu pentru I. Udrişte - Olt, dar şi numeroşi alţii, ştiuţi sau neştiuţi.
     Importantă rămâne păstrarea, în condiţii de neimaginat în secolul nostru, mai ales în lumea occidentală, a numeroase bijuterii literare, unele fără egal în literatura lumii, pentru care creatori şi memoratori merită cu asupra de măsură recunoştinţa noastră.
Gabriel Gheorghe


ZIUA I-aMerg spre munte, din Arpaşul, mai pe jos, mai cu căruţa
Destinaţia Podragul, peste creasta din Tărâţa.
Bat cărarea peste lanuri, adormite în câmpie
Şi, domol, în pas cu seara, am ajuns la Glăjărie.
ZIUA II-aPlec în zori şi-n faţă-apare, aplicat pe un jugastru,
Semnul ce mă va conduce: un triunghi cu fond albastru.
De pe culmi cădeau alene, în imensele căldări,
Zdrenţe moi din ceaţa care, umplea munţii-n depărtări.

Iar pe creasta de pădure strălucesc mărgăritare
Luminate-n plin de focul soarelui, care răsare.
Trec, pe sub cununi de ramuri, malul gârlei solitare
Şi pătrund în nesfârşitul unui lung drumeag de care.

Printre fagi giganţi şi falnici, printre şisturi cristaline,
Drumul m-a condus sălbatic înspre culmile alpine.
Când credeam că birui creasta şi-n sfârşit ating limanul,
Cu noi trâmbe de pădure, mă întâmpină Boldeanul.

Un desiş îmi taie calea şi doi ochi iscoditori
Mă privesc din frunza deasă, printr-un prag tivit cu flori.
Am emoţii! Dau un chiot, ca de tunet răguşit,
Paşi elastici, vreascuri rupte, ciuta-n hăuri a pierit.

La o scurtă cotitură, peste-o culme de pripor,
Ca un dar ceresc, în faţă, brusc, apare un izvor.
Prind puteri miraculoase, fac un salt de căprioară,
Despicând pădurea-n două, îl apuc, să nu dispară.

Blând îmi susură pe buze apa limpede şi clară
Care-mi răcoreşte trupul şi plăcut mă înfioară.
Stau pe iarba de mătase mai tăcut decât pădurea
Îmi şterg fruntea-nfierbântată şi privesc în gol, aiurea.

Jos, în pulberea albastră, Ţara Oltului se-ntinde
Calmă şi multicoloră, cât din ochi n-o poţi cuprinde.
Colo-n vale, până-n zare, se aştern în faţa mea
Jucăriile de case, printre lunci de catifea.

Văd Arpaşul, Cârţişoara, Porumbacul, şi, mai sus,
Oltul şerpuieşte leneş, tăind şesul spre apus.
Cad în visuri! De adâncul nesfârşirii mă-nfior
Zece ani aş sta sub vraja nesecatului izvor!

Dar cum sunt drumeţ, şi viaţa cere veşnică mişcare,
Respect legile naturii şi-mi iau sacul la spinare.
Pasul greu loveşte-n stâncă, colţii muşcă din pământ
Mi-au crescut deodată aripi, parcă sunt purtat de vânt.

Nu merg mult şi dau de urma unui părăsit canton
Aud sunete de note de la un acordeon.
Trei turişti veneau la vale, toţi în floarea tinereţii,
Prin brădetul cu miresme, cântau imnul dimineţii.

Un ecou stârnit de sunet, dintre cutele de stânci,
Repeta, şi el, mecanic, imnul văilor adânci.
Prind cărarea iar pe stânga şi urcând mereu pieptiş,
Rup contactul cu pădurea şi respir în luminiş.

Mai fac câţiva paşi şi creasta, domolită sus pe stei,
Îmi oferă tot belşugul de comori din sânul ei.
Stânci pleşuve răvăşite se reped din curmături
Ca să piară sugrumate sub noianul de păduri.

Vârfuri aspre, ascuţite, curg departe, în aval,
Şi spre cer înalţă mândre ascuţişuri de pumnal.
Îmi orientez privirea rezemat în piolet:
Primul este Bălăcescu, îmbrăcat în violet,

Următorul, Gălăşescu, stă măreţ, pe-al doilea plan,
Lângă bravul lui tovarăş, ţurcănatul Gârdoman.
Gura Viştei, larg căscată, vrea s-ascundă în cazanul
Ei, de-aramă, toată zarea; dar, deasupră-i, Moldoveanul

Îşi înalţă peste creste fruntea cruntă, temerară,
Demonstrând că-n înălţime n'are concurent în ţară.
Dintr-un unghi cu perspectivă, peste vale, insistent,
Ca un deget lung, Podragul a răspuns şi el "prezent!"

Printr-o magică fereastră, zimţuită pe chenare,
Limpede se conturează: Ucea Mică, Ucea Mare.
De sub sânul lor fantastic, se desface-n şiruri lungi
O bogată broderie de zănoage şi de strungi.

Sus peste-o căldare arsă, îşi desfăşură elanul,
Cu pistolul ei magnetic, Vânătoarea lui Buteanu.
Mai departe îşi întinde trupul vânăt, de oţel,
Într-un salt gigant Vârtopul şi odrasla-i, Vârtopel.

Creşte ziua şi dogoarea se revarsă peste mine...
Iată şi Negoiul, falnic, faima crestelor alpine.
Şi ghicesc că sus, pe culme, pe o creastă, lângă el,
Se mai află două vârfuri: Laiţa şi Lăiţel.

Vremea curge ca o apă peste culmile deşarte...
Orizontul se aprinde, dar cabana e departe.
Zăvoresc, ca-ntr-o cetate, tot ce-am prins în ochi acum,
Şi cu-o nouă-nsufleţire o pornesc din nou la drum.

Pe sub pasul meu gigantic, ţintuit pe văi şi pante,
Defilează tot Infernul din Comedia lui Dante.
Calc pe urme milenare de gheţari, printre morene
Şi pe măruntaie smulse din adâncuri pământene.

Urc o pantă, cobor alta, drumul nu se mai sfârşeşte...
Soarele mă frige aspru, tot mai larg pustiul creşte.
Arde gura ca grătarul, rumenit seara de jar,
Caut, frânt, un strop de apă, dar îl caut în zadar.

Pierd acum din importanţă circurile glaciare,
Nu mai vreau decât lichide şi un pat pentru culcare,
Căci materia din mine pare că a biruit,
Ea îmi cere, categoric, să-i redau ce-a cheltuit.

Nu există-alternativă, şi-n această circumstanţă
Singura măsură-i zorul şi scurtarea de distanţă.
Prind cărarea pe sub ţancuri, iar mă sui şi-n jos mă las
Până când apare lacul şi cabana, la un pas.

Sunt salvat! Era şi timpul, căci pe culmea depărtării,
Dincolo de muchia neagră, se întinde geana serii.
După moarte, omul speră să ajungă în Nirvana;
Fericirea-n munte este când, trudit, zăreşti cabana.

ZIUA III-aCetluit sub stânci, Podragul a rămas demult în urmă.
Nu se vede-o vietate, numai sus, pe-un plai, o turmă,
Risipită, paşte-n tihnă sub năframa unui nor
Ca stăpână, rânduită, a singurătăţilor.

În răcoarea dimineţii, lin sub cerul de cristal,
Zboară doina ciobănească, tristă, zisă din caval.
Şi din fund de văi un vultur, prins de sunetu-i duios,
S-a ivit pe neaşteptate s-o asculte curios.

Urc în lung spinarea crestei cu splendorile-i alpestre
Şi pătrund treptat în zona zvârcolirilor terestre.
...

Arpaşu-mi retează zarea cu făptura lui severă
Şi masiv îmi taie drumul, ca o lungă barieră.
Chibzuiesc şi acţiunea se petrece-automat:
Zbor peste Arpaş mai iute ca un tren accelerat.

Şaua Buda mă aşteaptă cu trei spiţuri puse-n frac
Şi cu zâmbete ţesute pe mărgeaua unui lac.
Urc eşarfa-i de mătase şi centura de oţel
Şi pătrund în cotitura cremenei lui Vârtopel.

Îl înving cu greutate şi străbat impetuos
Prin ţinutul lui de stâncă, aspru, neprietenos;
Mai trec peste-o coamă lungă, depăşesc un mamelon
Şi, cu-o ultimă-ncordare, sunt în vârf, lângă jalon.

De-aici ochiul mi se pierde până-n zare, în neant...
Iarăşi s-a deschis cortina cerului de diamant.
Creta zării estompează pe adâncuri fără margini
O mulţime nesfârşită de culori şi de imagini.

Chiar sub creastă, Podrăgelu, lac de smalţ în matca lui,
Floare de azur ţesută pe şerparul drumului.
Iezerul îmi fură pasul şi discret îmi dă de ştire
Că doar el, din ierni trecute, mai păstrează-o amintire.

Dar să nu duc ştirea altor lacuri, ca să n-aibă sfadă,
Să-ş strice prietenia pentr-un petec de zăpadă.
După ce-mi alină setea şi-mi fortifică elanul,
Bucuros el mă-îmbie să fiu oaspe şi la anul.

I-am făgăduit, din suflet, că am să revin la vară
Să-i admir din nou oglinda şi hermina glaciară.
...
...

În căuşul mic de zgură, smălţuit cu mozaic,
Lacul Capra, singuratic, m-a primit ca pe-un amic.
A ţinut să-mi spună-n şoaptă o anume întâmplare,
Ce i-a însemnat pe hartă numele pe care-l are.

Mi-a istorisit că-n vremuri foarte vechi, deodat' pe coastă
S-a ivit o capră, care avea coapsa-nsângerată.
Şi orbită de durere şi-a frânt pasul într-o stâncă
Şi-a umplut cu sânge negru toată apa lui adâncă.

A ţinut-o el pe apă încă mult, la suprafaţă,
Dar n-a stăpânit şi darul ca s-o mai aducă-n viaţă.
Oamenii, aflând povestea caprei care s-a-necat,
Din această întâmplare ca pe ea l-au botezat.

Dar cum stam la sfat cu dânsul, sus, Văiuga-nfiptă-n zare
A furat pe nesimţite tot tezaurul din soare.
Aşa faptă infamantă nu mai pomenise lacul,
Şi de ciudă şi ruşine, s-a făcut roşu, ca macul.

Eu, ca musafir vremelnic, m-am simţit foarte jenat...
Şi, ce să mai lungesc vorba, mi-am luat sacul şi-am plecat.
...
...

Dincolo de muchia neagră, peste Lacul Bâlea-n vale
Asfinţitu-şi scuturase trandafirii de petale,
Iar când de pe luciul apei, pierea ultima lumină
Eu păşeam pragul cabanei, pentru-o noapte de odihnă.

ZIUA a IV-aPe tăriile de piatră naşte o nouă dimineaţă,
Cu o tainică lumină şi un nou avânt de viaţă.
Strâng tarhatul din odaie şi cu aripile-ntinse
Plec în ultima etapă înspre culmile aprinse.

Paltinul, luat prea devreme, pare încă somnoros
Şi mă poartă-n serpentine, rece, nepoliticos.
Mi-a-ntins o reţea de curse, cu-o drăcească voluptate,
Şi pândeşte ca să vadă, dac-am să le trec pe toate.

Stânci abrupte, prăvălite, mă întâmpină în cale,
Lespezi, pietre ascuţite, răvăşite pe cărare,
Suliţi, săbii şi topoare, apără pe patru laturi
Citadela lui eternă cu treizeci şi trei de caturi.

E fortificat puternic, îl iau mai întâi cu-ncetul,
Îl adorm din nou cu-n cântec şi-l atac cu pioletul.
Speculez terenul aprig, mă feresc de lovituri,
Şi-n curând, pe chica-i lată, mă strecor prin crăpături.

De sub Paltin, înspre Argeş, fuge-o vale disperată
Până o prinde-n braţe zarea, în culcuşul ei de vată.
Iar pe latura opusă stau culcate Babele
Cărora-n limbajul crestei, li se spune "Doamnele".

Nu ştiu câte-or fi la număr, însă ştiu că sunt cochete.
Fiindcă le-am găsit gătite cu smirdar şi violete.
Mai purtau din zorii zilei urme vagi de reveneală,
Iar un lac le puncta sânul, ca o pată de cerneală.

Le-am lăsat să-şi doarmă-n pace somnul lor cel liniştit
După Făt Frumosul care pân-acum nu s-a ivit.
Nu eram eu Făt Frumosul, cel din carte, aşteptat,
Şi de-aceea-n mare grabă, mi-am luat sacul şi-am plecat.

...
...
Nu se vede nici o piatră, calc ca pe-un covor persan
Iarba îmi adoarme pasul, şi mă-ntind ca pe-un divan.

Dintre cutele albastre, ce ascund un piept de plai,
S-a ivit o-nvolburare ascendentă, un buhai.
Şi vizibil cum se-nalţă şi se-ntinde ca o pastă...
M-am trezit, cum stam pe iarbă, că nu se mai vede-o creastă.

Mă-ntrebam de unul singur: e miracol sau e glumă,
Cum se poate să dispară muntele ca ras de gumă?
Până să-nţeleg misterul, din trei puncte cardinale,
Oastea unui vânt năprasnic a-mpins tot buhaiu în vale.

Pe când jos se destrămase ultimul crâmpei de fum,
Vântul s-a retras sub creastă, iar eu mi-am văzut de drum.
Arcul Laiţei se-ntinde în adâncul transparent
Unde creasta, potolită, pierde din temperament.

Dau devale prin poiana care duce spre Negoi,
Mărginită ici si colo cu bordeie pentru oi.
Lunec, depăşind iuţeala unui proiectil de tun,
Până când ajung în matca lacului numit Călţun.

Strâns sub lespedea de stâncă, l-am găsit ascuns în zid,
În culcuşul lui de piatră, palid, tremurând, timid.
M-a recunoscut, şi-ndată chipul i s-a luminat
Şi, spre cuşca lui de piatră, bucuros m-a invitat.

Mi-a destăinuit că duce trai de câine sub Negoi
Că-l îneacă-aproape zilnic cu zăpadă şi cu ploi.
Că i-e dor de-o atmosferă luminoasă şi senină
Şi-ar dori să părăsească locuinţa lui alpină.

I-am răspuns: "Îţi ştiu necazul ce te macină de veacuri
Dar nu mă ocup, iubite, cu mutările de lacuri.
Sunt alăturea de tine, dar nu am ce să-ţi mai fac
Chiar de mi-ar sta în putere, n-aş schimba de-aici un lac.

...
...
Am o singură părere: stai aici că e mai bine,
Câte lacuri din câmpie n-ar schimba locul cu tine!"

Încă nu sfârşisem vorba şi pe ceru-ntunecat
Scapără deodat'un fulger! Tunetul ce i-a urmat
Sparge liniştea solemnă până dincolo de zări,
Zguduind adânc cetatea cu imensele-i căldări.

Acum chingi de foc aleargă, încurcate în eter,
Un alt tunet, mai sălbatec, urlă-nnebunit sub cer
Descărcând deodată-n vale, într-un singuratec brad,
Cel mai autentic trăsnet care s-a produs în Iad.

Dintr-un nor, o picătură m-a plesnit deodată-n frunte
De credeam că-mi crapă ţeasta şi că mă cufundă-n munte.
...
...

A-nceput apoi să cadă, violent, şuvoiu-n voie
Parcă-ar repeta potopul, cel din biblie-al lui Noe!
Şi a stat! Din cuşca-i rece, m-a privit mâhnit Călţunul
Şi pe unda-i tremurândă, parcă-şi blestema destinul.

Ceru-ndepărtase-n grabă uriaşul alambic,
Soarele râdea de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic.
Iar pe zări atent Negoiul cerceta, bănuitor,
Să constate că toţi munţii au rămas pe locul lor.

Trec pe ultima terasă şi mai urc a doua treaptă.
Cu olimpică prestanţă, grav, Negoiul mă aşteaptă.
...
...

Alungând un nor din frunte-i, îl zăresc cum de departe
Îmi strecoară câte-un zâmbet prin dantura Bergersarte:
Iar când creasta-şi lăsa umbra peste luciul lacului
Atac stânca sfredelită unde-i Strunga Dracului.

Nu-nţeleg cum Necuratul, dintr-o coamă aşa de lungă,
Şi-a ales tocmai Negoiul, să-şi plaseze aici o strungă;
Dar prezenţa ei arată că şi-n lumea de granit
Diavolul, ca-n viaţa noastră, are-un rol de împlinit.

Dracul, meşter în de toate, şi-a pus forţa la-ncercare,
Şi-a înşurubat în stâncă o enormă-ncuietoare.
Cu o forţă diavolească a tras zidurile-alpine
De m-am pomenit cu ele că se pleacă peste mine.

Trebuie să sparg tăria ce m-apasă, deci curaj!
Reazem coatele de ziduri şi pornesc în ramonaj.
Mă-nălţam cu-aşa iuţeală că precis puteam să-ajung
Proiectat peste Negoiul, la Piteşti sau Câmpulung.

Dar, cum aveam alte planuri, m-am oprit pe creastă, sus,
Tocmai când, pe cerul galben, soarele dădea-n apus.

Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,
Şi pe razele de soare a transmis ţinutului:
Să nu mişte nici o piatră, nici un nor şi nici o stană
Până când, nu voi ajunge eu, în vale, la cabană.

Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept
Taie spaţiul într-o parte şi-mi grăieşte înţelept:
"Cred că-i bine să ţii minte că-nălţimea în vârful pietrii
Este două mii cinci sute, patruzeci şi patru metri.

Iartă-mă că n-am, pe creastă, să-ţi ofer cafea sau vin,
Dar în schimb te-ncânt cu vraja din decorul meu alpin.
Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat
Vezi ca-n palmă relieful din Masivul Retezat.

Piatra Craiului, departe, îşi înalţă, diafană,
Ca o antică statuie, creasta ei marmoreană.
Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine
Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.

Iezerul, Păpuşa, Codlea, Piatra Mare, Postăvarul
Şi Bucegii... Pân'la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.
Şi de-aicea Topîrceanu a văzut, plutind la vale,
Jos pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale.

Şi tot de la mine pleacă, mai în fiecare seară,
Ploile răcoritoare care duc belşug în ţară.
Dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul
Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.

Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrei,
Mi-a ştirbit din înălţime nu mai mult de şapte metri;
S-ar fi cuvenit, desigur, să pornesc cu el război,
Şi, pentru cei şapte metri, să fac mare tărăboi.

Dar mi-am zis să-l las în pace, fiindcă nu iubesc războiul
Şi-apoi, cu cei şapte metri, nu umbreşte el Negoiul.
Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire
Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.

Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine
Vrând cu ori ce preţ să-ncalce culmile mele alpine.
Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:
Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.

M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă
Parţial, e că tot mâna mea l-a tras la suprafaţă.
Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii
Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii.

Mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar
Când Negoiul, ca-ncheiere, îmi întinde-o floare-n dar.
Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi
Floarea culmilor alpine, care creşte sus pe colţi.

Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând, o prinde-n pieptul meu:
"Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi mereu".
Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit,
Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.

Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti
Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?
Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,
Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.

Mi-a răspuns: "Veneam desigur, dar o lege suverană
M-a fixat, indivizibil, sus în lumile de stană.
Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător
Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.

Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,
Că s-a deplasat pe vremuri muntele la Mahomet.
Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,
Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun".

Când era s-o iau la vale peste aprigul teren
S-a produs în atmosferă următorul fenomen:
A sunat prelung la stână buciumul de şase ori
Pe cer s-au ivit deodată patru telegari de nori

Care aveau probabil rolul să transporte un rădvan,
Încărcat de diamante, din Cândrel pe Caraiman.
Dar în drumul său năvalnic s-a produs un incident,
Într-un punct pe firul crestei, foarte grav şi violent:

Un pârdalnic nor din Iezer, camuflat în chip de leu,
A pândit în drum rădvanul şi cu o aripă de smeu,
L-a învăluit pe-o coastă prăbuşindu-l în aval
Peste o turmă spectatoare de pe un colţ piramidal.

S-a produs o-ncăierare formidabilă din care
S-a ivit ca prin minune o cetate zburătoare;
Dar nici ea n-a fost în stare să dureze mult pe cer,
Piatra Craiului în abur, a trimis un rinocer

Care năvălind c-o furie ce nimeni n-a explicat-o
I-a străpuns pereţii şubrezi şi într-o clipă-a dărâmat-o

Foarte mânios Negoiul şi-a înfipt mâinile-n brâu
Şi-a chemat un pui de Crivăţ, cam sălbatec, fără frâu
L-a trimis apoi pe creastă să ia-n foc pe luptători
Şi să cureţe toţi munţii de gâlcevitorii nori.

Vântul s-a pornit din creastă şi, cu-o forţă uimitoare,
A cuprins toţi norii-n braţe şi i-a risipit pe zare.
Iar ţinutu-a primit veste că în noaptea care cade
I s-a ordonat pedeapsă: ger de minus zece grade.

Plec în zbor, la vale, totuşi, când ajung pe şaua patra
Nu rezist să nu pun frâna pentru Acul Cleopatra.
Nu se ştie până astăzi, cum acul ascuţit de piatră
S-a asociat prin vremuri cu faimoasa Cleopatră.

În această chestiune, de la Tacit pân-la noi,
Nimeni nu ne informează ce-i cu acul din Negoi.
Bănuiesc, dar nu sunt sigur, că-n conflictul cunoscut,
Dintre Cezar şi Antoniu, un acord a fost făcut.

Şi anume, Cleopatra, cât va fi-ntre ei război,
Să-şi petreacă, liniştită, o vacanţă pe Negoi.
S-ar părea că în momentul, când s-a terminat războiul,
Faroana, foarte grabnic, a şi părăsit Negoiul;

Şi-n emoţia-i firească, pregătind în grabă sacul,
După cum se vede astăzi, şi-a uitat pe munte acul.

O pornesc, zburând, la vale, printre culmi şi stei de piatră,
Cu puteri mereu sporite, spre cabana ce m-aşteaptă.
Frumuseţile din preajmă pier ca într-un nor de fum
Căci acum se lasă seara şi eu sunt încă pe drum.

Doar izvorul cu cascade ce mă însoţeşte-n vale
Mă conduce drept şi sigur spre cabana mea din cale,
Care-apare, liniştită, estompată-n ceaţa zării
Tocmai când pe cerul vânăt se trăgea cortina serii.

Pacea nopţii se aşterne peste patu-mi primitor,
Jos, sub geam, murmură apa cu un susur de izvor,
Şi mă poartă-n sus cu gândul înspre culmile de stâncă
Peste brazi negri şi falnici, peste zarea cea adâncă.
Patru zile de excursie în Munţii Făgăraşului     Ion Udrişte - Olt

Bucureşti, aprilie 1963




Trăim vfemuri de bogată iiit&politică şi morală.
Hibriditatea unui regim, susţinut doar de interesele sperjare ale copărtaşilor, â intervertit ettdemic fiziologia vieţii noastre naţionale. 
Lipsit de ideologie politică, absent de legitimaţia necesară unei legale existente — regimul de azi* de 70 de ani* acelaş în utilizarea mijloacelor bizantine jprin cari a căutat să şi ridice o platformă politică

Un popor tânăr §i viguros câ al nostru, un popor cu 18 .milioane suflete îri cari clocote altoită pe Substratul Vitejiei dace sănătatea înţelepciunii române însângera azi sUb inconştienta unei clientele parazitare şi păleşte îngrozit de perspectiva zilei de mâine.
Profanat zilnic în ce are mai sfânt, românul conştient de ruina ce-ameninjă viitorul tării în Urrftâ dăinuirii la infinit c- unui sistem plămădit din mediocritate Şi spert — se în'reabă cu o legitimă reVoltă;
 Dacă n'iare popoflll ţiătiiânesc oameni mai destoinici şl cinstiţi.
decâb^ât-pitUfile
cerebrala
|i
tanfcrejsii
pa«iidillUi
liberal?!
«- Şi'n fata nedumeririi utiei
naţii apare rânjetul diavolesc al
lui Porcu, ma ele regisor ai scenei
noastre politice, i-se perindeâzâ
în rolurile de căpetenie toţi ghi{eştii*
poprşîii ori corţ^tantineştii dar vor
rămânea exilaţi necunoscuţi: lancu
Flondor, Vaier Branisce» Vasile
Stroiescu ori Nicolae larga.
Marele partid al mediocrităţii
naţionale, nu se simte, b ne dacă
în cadrele sale se mişcă hotărît
o inteligentă sclipitoare, ba mai
mult, toată pzt.i ca sa culturală
trâmbiţată de atâtea ori de ministrul
cărămizii
se
redUce
la
exilarea
oricărei
persanalităti
de
suprafaţă
din
areopagul
politicei
româneşti.
In Jara în care M. Dragomirescu
este supremul judecător al standardizării
literare,
ViniiSă
Brătianu
este
decerrsălorul
certificatelor
de
valoare
politică.
Eşti duşmanul partidului liberal,
crezi că t^ra poate ajunge la prospera
rea
dorită
ăltfâl
decât
crede
d.
Vintilă
Brătianu,
poţi
fi
atunci
omul
cel
mai
providenţial

epocii,
cel
mai
îndrituit
chemat
la
câr-
muirea tării acesteia, vei fi totuşi
declarai lipsit de Calităţile înerente
unui bărbat de stat (de stil viritilist)
iar
intrigăria
mârşavă
A
politicii
de
culise
te
va
arunca
în
umbră şi te va exila departe de
destinata te Jia hărăzit Dumnezeu.
— Marele ValeriU Branisce. tovarăşul
îndelungat
al
tertiniielof
ungureşti, eroul ne'nfricat al epopei
noastre
naţionale,
n'a
putut
întră
în
parlamentul
român
unde
se
lefăiese
ca
întf'd
caSă
de
prbs*
titutîe
top
polimarizii
şi
dandahachii
partidului
liberal»
Luptătorul bucovinean lancu
Flondor şi generosul mecenate la
Basarabiei Vasile Stroiescu au fost
sacrificaţi de mocirla desgustâtoare